Deja a devenit o tradiție ca Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu să depășească limitele – destul de discutabile, oricum, în contextul noilor sintaxe în continuă schimbare ale posibilităților multiple conferite de actul performativ – discursului teatral convențional, găzduind o serie de secțiuni care includ, printre altele, dansul, circul contemporan, concertele, dar și filmul.

Lucrurile devin cu atât mai interesante când filmele incluse în programul FITS sunt, la rândul lor, destul de incomode pentru cinefilii posedați de demonul taxonomiei, din moment ce una dintre frumoasele vocații ale acestui demers festivalier vizează tocmai suspendarea aparentelor bariere între formele de expresivitate artistică. Astfel, majoritatea peliculelor prezentate se plasează mai mereu la granița dintre artele spectacolului și film, dintre film de ficțiune și documentar, ori dintre teatru de televiziune și eseu cinematografic.

Una dintre cele mai memorabile experiențe de acest gen, privilegiată de prima ediție online a festivalului sibian din acest an, este proiectul semnat de Milo Rau, Radioul urii, o lecție de dozaj narativ și emoțional impecabil realizat, care abordează, pe structurile unui documentar neconvențional, masacrul din Rwanda de la începutul anilor ’90. Capcana de a cădea într-un sentimentalism facil ori într-o răbufnire tragică de vituperații este cu atât mai mare când subiectul se dovedește atât de ofertant prin cantitatea de sânge care a marcat un eveniment istoric. Dar tocmai o astfel de provocare dă certitudinea unei viziuni regizorale suficient de inteligente pentru a nu-și trăda acea vocație a scurtcircuitării care este, de altfel, apanajul unui discurs artistic indispensabil, a cărui vocație de testimonial este completată de exigențele unei estetici temperate și de impact.

Milo Rau nu este la prima sa tentativă de acest gen, manifestându-și interesul pentru personalitățile monstruoase ale istoriei recente și cu alte ocazii. De exemplu, în 2009, cu trei ani înaintea proiectului despre masacrul din Rwanda, a semnat un performance transformat în film despre moartea soților Ceaușescu, care, de asemenea, este dublat și de aplecarea sa înspre posibilitățile nelimitate pe care estetica teatrală le conferă. Pentru Milo Rau, de altfel, discursul teatral și cel cinematografic nu sunt disjuncte, din moment ce ambele conferă două perspective complementare asupra faptului istoric. 

Radioul urii, prin urmare, nu poate fi definit decât printr-o raportare terminologică transdisciplinară. Este, deopotrivă, un exercițiu documentaristic susținut de o formulă teatrală de reconstituire, în același mod în care poate fi considerat o (re)teatralizare cinematografică a unui eveniment sângeros, aproape ignorat. Demersul regizorului elvețian marșează pe o cercetare riguroasă care își propune să surprindă impactul ideologic devastator pe care Radio-Télévisio Libre des Mille Collines (RTLM) l-a insuflat poporului rwandez, însărcinat cu misiunea unei purificări sângeroase a poporului asuprit. Fără să fie un documentar convențional de teren, în ciuda referințelor arhivistice care certifică veridicitatea evenimentelor relatate, Radioul urii aduce în prim-plan trei roluri de compoziție interpretate de trei tineri actori, într-un act de reconstituire impresionant, bazat pe activitatea amfitrionilor acestui post radio dedat unor false doctrine eugenice: Valérie Bemeriki, Kantano Habimana și Georges Ruggiu – singura prezență europeană a acestui trio, mânat, poate mai mult decât ceilalți, de o ostentație total inutilă, însă la fel de toxică.

Elementul poate cel mai șocant, care decurge, de fapt, din veridicitatea elementului cotidian – filmul reconstituie o zi din activitatea întreprinsă de RTLM –, este ambalajul de divertisment în care toate aceste instigații la crimă erau învelite, pentru a justifica necesitatea unui potențial masacru. Spectatorul neavertizat în prealabil ar putea crede că acest artificiu este o găselniță cinică prin care Milo Rau și-ar propune să detensioneze sau, dimpotrivă, să amplifice grotesc gradul de dezumanizare al personajelor sale. Adevărul este, în schimb, mai la îndemână decât am crede: regizorul elvețian își propune să păstreze nealterată această înfiorătoare combinație între muzică disco-rock și mesaje instigatoare la acte inumane, prin care cei trei amfitrioni și-au asigurat popularitatea.

Contrapunctul sesizabil nu este altceva decât consecința unei mărci a autenticității. Totuși, acest contrapunct cinic este o realitate doar pentru spectatorul / ascultătorul contemporan, care are privilegiul unei perspective post-factum, din exterior. Milo Rau vorbește, de fapt, despre o normalitate, despre o stare de fapt total nediscordantă pentru sensibilitatea fanilor epocii ai postului de emisie care asimilaseră în rutina propriei vieți firescul unui act criminal și firescul unei ideologii înfiorătoare, bazate pe o carnavalescă denaturare a unor referințe religioase ori istorice, ce a împins naivitatea, atât a ascultătorului, cât și a amfitrionilor militanți, la un nivel aproape donquijotesc. 

Proiectul lui Milo Rau devine, astfel, o terifiantă repunere în discuție a celebrei "banalități a răului" prin care Hannah Arendt încerca să disece elanul romantic-revoluționar de a servi ideologia unui tiran, în absența unui minim act de alteritate care ar fi putut netezi ascuțișurile acestei forme de prostie monumentală. În aceeași manieră, marea provocare lansată de filmul regizorului elvețian vizează potențiala empatie pe care spectatorul o poate încerca pentru aceste trei personaje care au schimbat destinul unei țări. În ce măsură inocența unui revoluționar poate justifica un act criminal? Oare prostia poate fi un argument valabil pentru a reabilita imaginea unui tiran care a îmbrățișat o ideologie, fără să fie capabil să-i înțeleagă esența?

Tot ce știm e că oamenii pot fi reabilitați – dovadă fiind chiar doi dintre acești propovăduitori ai crimei care sunt surprinși prin imagini de arhivă, la ani distanță de la tragedia pe care au alimentat-o –, dar, cu siguranță, tăcerea lăsată de un masacru impecabil executat nu. De fapt, chiar asta înseamnă un masacru, după cum o spune unul dintre jurnaliștii care intervine de-a lungul acestui experiment cinematografic: uciderea oricărui martor care ar putea purta cu sine memoria carnagiului. Un adevărat masacru înseamnă instaurarea tăcerii. O tăcere care, într-adevăr, nu poate fi total vindecată, dar care poate fi, totuși, atenuată prin intermediul unui discurs artistic pertinent și bine articulat. Sau, cum este și cazul acestui Radio al urii, prin intermediul unui exercițiu de documentare istorică inteligent care atacă prin filtrul teatralității istoria necunoscută a prezentului și trecutului nostru recent.