Un psihoterapeut specializat în terapia prin artă suferă de coșmaruri diurne în care personaje desprinse din tablouri celebre încearcă să îl omoare. O fostă acrobată profesionistă cedează impulsurilor sale de cleptomanie, furând exponate din marile muzee ale lumii. Un hoț bidimensional, fiu al unei mame tridimensionale și al unui tată unidimensional, încearcă să-și învingă poftele ilegale. Același lucru este valabil și pentru un spărgător profesionist cu trei ochi, specialist în IT, precum și pentru partenerul său impozant, asemenea unei statui realizate de Rodin. La toate acestea se mai adaugă un detectiv tânăr și ambițios, plus niște relații familiale complicate, dominate de tați freudieni care utilizează mesaje subliminale pentru a modela caracterul propriilor progenituri. 

Acestea sunt doar câteva dintre ingredientele producției maghiare Ruben Brandt, Collector (2018), cu siguranță una dintre cele mai ambițioase animații ale ultimului deceniu. Total conștient de versatilitatea și sugestivitatea discursului pictural, regizorul Milorad Krstic, el însuși practicând pictura încă din copilărie, debutează la 66 de ani cu această animație experimentală, cu iz de thriller suprarealist, asemenea unei călătorii contra-cronometru prin marile muzee și galerii ale lumii. Deși diferit ca structură narativă și vizuală, proiectul regizorului maghiar vine oarecum în continuarea unor alte inițiative alimentate din patrimoniul picturii universale, precum celebrul Loving Vincent din 2017, care au încercat să creeze din amprenta stilistică a unui singur creator mecanismul central de coagulare a materiei imagistice. Totuși, Milorad Krstic nu privilegiază în proiectul său supremația unei viziuni artistice singulare, încercând mai degrabă să celebreze diversitatea formelor și formulelor picturale surprinse în multiplele lor metamorfoze de-a lungul istoriei. Cu alte cuvinte, animația maghiară poate fi privită ca un scurt tratat despre mutațiile artei figurative, integrând organic în aceeași substanță cinematografică opere semnate de Botticelli, Velásquez, Vermeer, Manet, Matisse, precum și de Chagall, Dix, Klee, Picasso, Warhol etc., toate acestea recalibrate, în general, printr-o perspectivă cubistă omogenizatoare. 

Dincolo de aceste observații, producția maghiară poate fi privită, deopotrivă, ca un elogiu adus unora dintre cei mai reprezentativi creatori de film ai lumii. Astfel, Milorad Krstic strecoară în multe dintre secvențele animației trimiteri la Coppola, Truffaut ori Lynch, alertețea acțiunii cochetează cu spectaculozitatea unor filme de tipul Ocean’s sau Misiune imposibilă, siluetele diforme ce populează acest universul ficțional par inspirate din Total Recall ori din bizareria personajelor lui Terry Gilliam, în timp ce unul din protagoniști își servește mereu băutura cu bucăți de gheață care imită în miniatură silueta lui Alfred Hitchcock. În același fel, intenția de a esențializa într-o singură animație aventura artei figurative de-a lungul timpului este completată de o coloană sonoră la fel de generoasă, aleasă, orchestrată sau scrisă excelent de compozitorul de origine română Tibor Cári, ce aduce la un loc fragmente din Mozart, Umebayashi, muzică tehno, muzică tribală sau reinterpretări vintage din Britney Spears ori Radiohead.

Această multitudine intimidantă de referințe culturale strecurate într-o manieră mai mult sau mai puțin evidentă de-a lungul întregii animații devine în sine o miză prioritară care depășește pretextul clasicei – și nu neapărat ineditei – vânători a unei bande de infractori. De fapt, Milorad Krstic face din exces principiul ordonator al desfășurării imagistice, dar asta fără a lăsa impresia unui preaplin indigest. Regizorul maghiar satisface, deopotrivă, orgoliile unor spectatori inițiați, pentru care un film de calitate este, înainte de orice, un stimulent intelectual, precum și cele ale unor privitori care preferă o receptare lejeră, lăsându-se conduși doar de alertețea acțiunii cu tentă detectivistică. Cu alte cuvinte, Milorad Krstic creează în paralel un alt fir narativ, ce urmează logica înlănțuirii imaginilor inspirate din mari capodopere ale picturii, total – sau doar aparent? – independent de miza concretă a fugii după făptaș. Ceea ce unii dintre spectatorii mai comozi pot percepe ca ostentație, ca manieră prin care regizorul își împinge afinitățile artistice înspre o paradă intelectuală, alții o pot înțelege ca pe o provocare de a identifica referințele ascunse în spatele imaginii și, nu în ultimul rând, ca pe o cheie de lectură adiacentă ce organizează din culise materia cinematografică a animației. 

Elitismul acestei animații ni se oferă, deci, ca opțiune, nu ca o exigență; ochiul privitorului este liber să-și decupeze propria poveste. Asta pentru că Ruben Brandt, Collector face parte din acel tip de experimente care, indiferent de așteptările spectatorului, oferă o paletă variată de receptare, lăsându-se descoperit și aprofundat treptat, cu fiecare nouă (re)vizionare. Iar asta este deja una dintre trăsăturile filmelor de calitate, nu?

P.S.: Oare actul de a fura o operă de artă poate deveni un performance teatral? Vă invit să dați un răspuns (re)urmărind secvența petrecută în Mori Art Museum din Tokyo, când personajele din Ruben Brandt, Collector fură ultima piesă a colecției.