Participant la prima conferință consacrată ideii de comunism (desfășurată la Londra, în 2009), infatigabilul Slavoj Žižek înregistrează nemulțumirile publicului: "de ce nu este decât o femeie prezentă?", "de ce nu participă persoane de culoare?" etc. Imperturbabil, Alain Badiou are și el o nemulțumire: de ce publicul nu este deranjat de faptul că, la o conferință despre comunism, nu este de față niciun muncitor?

Devine, din păcate, trist că aceste modeste rânduri consacrate imposibilității materializării unei idei fundamental generoase și echitabile, aceea a unui proiect comunist, trebuie să fie aglutinate tot de un intelectual. Aceasta este însă situația. Nu are rost să vă răpesc prea mult din timp, așa că, după anecdota de rigoare, cu rol de aperitiv digresiv, voi trece direct la subiect.

Fără îndoială că orice persoană empatică față de suferința celor săraci și având inculcat, în ADN-ul moral, o fidelitate indestructibilă față de egalitatea ființelor umane și de respect față de demnitatea vieții acestora nu poate fi decât "de stânga". Orice avere acumulată de o persoană sau de un grup se bazează pe exploatarea muncii altor persoane sau pe consumul unor resurse care, în chip ideal, aparțin tuturor oamenilor. Onest și realist, nicio avere nu se poate întemeia pe mijloace perfect corecte, pentru că, în acest caz, cei îmbogățiți ar fi infinit mai generoși și mai buni cu semenii lor, de vreme ce există suficient de multă acumulare de capital pe planetă pentru ca nimeni să nu sufere vreodată de foame. Proudhon nu greșea prea mult atunci când afirma că "proprietatea este furt": poate că posedarea unei averi mobile sau imobile nu este furt în sensul comun al expresiei, dar ea implică în mod sigur nedreptățirea unei sau unor persoane, proiectate, drept consecință, într-o situație materială vulnerabilă, dacă nu de-a dreptul pauperă.

Am crezut, în tinerețe, că o redistribuire echitabilă a bunurilor sau o posedare în comun al acestora ar anula sau cel puțin ar reduce în mod considerabil urâțenia lumii concurențiale capitaliste în care trăim. M-am înșelat și nu ezit s-o recunosc și s-o subliniez apăsat. Fiindcă nu se poate pune în practică o idee a posesiunii comune atâta vreme cât germenele autocentrării, acea "genă egoistă" de care vorbește Richard Dawkins, nu este eradicată sau măcar reformată. Cu alte cuvinte, orice proiect comunist este sortit eșecului social pe scară largă în absența unei transformări la nivelul conștiinței colective, dacă o astfel de sintagmă nu ar avea neplăcute ecouri New Age.

Să nu fiu greșit înțeles: pot exista comune fericite, precum acele așezări iberice exemplare, în care, preluând ideile lui Thoreau din Walden, o mână de puriști animați de egalitarism și de echitate în distribuția bunurilor materiale lucrează pentru binele colectiv și, mai ales, acceptă altruist să-și plafoneze veniturile și să ducă, astfel, o existență modestă și liniștită, în afara bolgiei concurențiale a infernului capitalist. Dar, proiectată în structuri macroeconomice, această idilă microeconomică rousseauistă nu se poate implementa decât printr-un complex aparat de planificare și de control care nu va întârzia să se metamorfozeze, rapid, într-o versiune postmodernă a NKVD-ului stalinist.