"Există mai multă magie în realismul său decât într-o bibliotecă plină de vrăjitori și vrăjitoare", citesc într-o recenzie consacrată unuia dintre romanele lui Andrei Kurkov, apărută în Occident. Într-adevăr, frumusețea cărților sale cred că vine, înainte de orice, din sentimentul că, în mod aparent inexplicabil, ceva străin și invizibil se ascunde în spatele lucrurilor cunoscute. Paradoxal (și totodată amuzant) mi se pare faptul că explicațiile posibile nu țin întotdeauna de intruziunea unor forțe supranaturale, ci de angrenaje cu mult mai pământene, intim cunoscute celor familiarizați cu lumea noastră est-europeană, unde poți să dai la tot pasul peste politicieni corupți, rețele de tip mafiot, hackeri ingenioși, agenți sub acoperire ai feluritelor servicii, jurnaliști oportuniști, dar și peste oameni cu adevărat cumsecade (de multe ori – și în chip greu de explicat – unii și aceeași!)

 Ceea ce nu poate scăpa cititorilor din Est (dar poate fi trecut lesne cu vederea de occidentali) ține, prin urmare, de faptul că multe întâmplări dintre cele povestite, cu umor amar și cu farmec irezistibil, de autorul ucrainian nu reprezintă întotdeauna rodul exclusiv al unei imaginații debordante. Nu spun acest lucru pentru a diminua în vreun fel meritele lui scriitoricești. Dimpotrivă. Abilitatea lui Kurkov se verifică, indubitabil, atunci când vine vorba de decupaj, de ierarhizare și selecție, de născocirea unor scenarii ingenioase (de altfel scriitorul a ilustrat chiar genul ca atare, transpunând în această formă inclusiv câteva dintre propriile proze), de dozarea oportună a suspansului (multe romane au – după cum s-a remarcat – alura unor  policier-uri) sau de intersectarea abilă a mai multor fire narative. 

Observația se confirmă și în cazul romanului Lăptarul de la miezul nopții, tradus nu demult în limba română, care în care se întretaie ițele a trei povești aparent autonome: eroina celei dintâi, pe nume Irina, e o mamă singură, tânără și frumoasă, dar săracă, locuind într-un sat din apropierea Kievului; nevoită să facă rost de bani, pleacă în fiecare dimineață în capitală pentru a-și vinde laptele de mamă (soluție extremă, în lipsa altor mijloace de subzistență). Cea de-a doua poveste gravitează în jurul uciderii farmacistului Eduard Ivanovici Zarvazin (Edik, pentru apropiați), personaj misterios care – în urma unor experimente farmaceutice nu tocmai obișnuite – reușește să obțină un elixir cu proprietăți miraculoase, printre care se numără aceea de a diminua anxietatea, acutizând totodată simțul dreptății (acest "calmant" e denumit în însemnările încifrate ale lui Edik  "antiiepure"). În fine cea de-a treia istorioară îl aduce în prim-plan pe vameșul-conductor Dima Kovalenko, angajat al aeroportului Borispol, care, ajutat ciobănescul Șamil, descoperă o valiză ticsită cu fiole suspecte ce urmau să plece spre capitala Austriei. Fiecare dintre aceste fire principale are, la rându-i, propriile ramificații, căci – după cum ne avertizează naratorul "[S]unt povești care  încep odată și nu se mai termină niciodată. Pur și simplu nu se pot termina. Pentru că, prin începutul lor, ele generează zeci de istorii separate […] Este ca atunci când o pietricică îți lovește parbrizul și fisurile încep să se împrăștie în toate direcțiile[…]".

Deși nu foarte numeroase, parantezele autoreferențiale de genul celei citate mai sus ne ajută să decriptăm mai lesne mizele unei lumi ficționale în care un rol primordial pare să joace mistificarea, multiplicarea permanentă a versiunilor și a unghiurilor de vedere, ambiguizarea deliberată a situațiilor din cotidianul prozaic, până la limita miraculosului și fantasticului. Evenimentele se înlănțuie, se intersectează, se completează  ori se contrazic reciproc, de parcă un drăcușor pus pe șotii ar încurca deliberat borcanele, din pura plăcere a înscenării de farse macabre sau grotești. Într-un loc e pomenită, de altfel, intruziunea unui asemenea "regizor" jucăuș ieșit din tabacheră dimpreună cu o suită de detalii derutante ("Memoria mai pierde detalii, dar îți permite să le refaci repede", consatată un personaj. "E suficient numai să reiei un subiect din trecut și aceste detalii ies la suprafață ca un drăcușor din tabacheră"). De aici impresia cititorului că rătăcește prin hățișurile unei păduri-labirint, unde orice indiciu e înșelător, întrucât nu reprezintă decât dublura unui alt reper: există în carte doi motani Murik (coborâți parcă din proza lui Hoffmann sau Bulgakov), două fețițe care poartă numele Marinka, două orașe pe care le explorează "lăptarul" Semion (un Kiev normal, al oamenilor obișnuiți, dar și unul tenebros, al lunacilor "teleghidați" de eminențele cenușii ale unei organizații oculte numită Biserica Ambasada Lunii).

Una peste alta Lăptarul de la miezul nopții confirmă vocația de satiric-fantast a lui Andrei Kurkov (chiar dacă nu se ridică poate la înălțimea romanelor care l-au consacrat, Moartea pinguinului sau Legea melcului). Descoperim multe pagini geniale în acest amplu roman-puzzle, după cum găsim și secvențe mai puțin izbutite, în care liniile desenului se îngroașă prea mult în direcția macabrului sau grotescului. Cu toate acestea cred că ne aflăm fața unei lecturi obilgatorii pentru cititorii dornici să exploreze hărțile (in)vizibile ale Europei răsăritene, unde istoria cea mică iese din rama Istoriei mari, întocmai ca un drăcușor din tabacheră.        

Andrei Kurkov, Lăptarul de la miezul nopții, trad. din limba rusă și note de Antoneta Olteanu, Pitești, Paralela 45, Colecția Ficțiune fără frontiere