OPTm
nr.crt.

Am avut râie. Nu mă laud cu asta, dar nici nu mi-e rușine: m-am infectat într-un tren internațional, nu în cine știe ce bidonville românesc! Tratamentul a fost relativ simplu și nedureros (am citit și eu povești cu "îmbăierea cu sodă caustică", dar sunt minciuni), doar că oprobiul social a fost greu de dus ("Mihăiță Râiosu") și-ar fi fost și mai greu dac-aș fi infectat la rândul meu pe cineva; din fericire, nu s-a întâmplat. Au trecut peste două decenii de-atunci, nu mă mai doare povestea asta, e mai mult subiect de glume; dar nici nu pot s-o uit. 

Una din probleme e că, în lipsa confortului fiziologic, omul nu-i bun de nimic. De niciun efort, nici fizic, nici intelectual; nu poți nici munci, nici învăța. Iată un exemplu: după o noapte de nesomn în care te-au pișcat țânțarii, te duci la serviciu și dai un randament foarte slab, cu bătaie spre zero (i s-a-ntâmplat asta oricui, deci e ușor de mers cu imaginația mai departe, pentru ce urmează). Dar dacă ești pișcat de purici? Sau de păduchi? Sau de ploșnițe? Sau ai căpușe-nfipte adânc în piele?

Și mai departe: cum ai putea fi bun de muncă sau de învățătură dacă suferi permanent de foame? Sau de măsele cariate? Sau de o boală ce nu te incapacitează total, dar te toacă mărunt, ca de exemplu tusea (indiferent de cauză)? 

Ferdinand Bardamu este medic "de periferie", să spunem, și vede cu ochii lui efectele sărăciei, atât efectele ei fiziologice cât și pe cele de "borșire" morală; ca s-o spun direct, tuberculoșii descriși de dom’ doctor sunt pur și simplu suboameni, Untermensch:

"Când n-ai bani de dat săracilor, mai bine taci. Când le vorbești despre orice altceva în afară de bani, îi înșeli, îi minți, aproape întotdeauna […]. Clienții mei erau niște egoiști, niște săraci materialiști, limitați la jalnicele lor proiecte de pensie cu ajutorul scuipatului sângerând și pozitiv. Restul le era indiferent. Anotimpurile nu aveau niciun efect asupra lor și nu voiau să știe despre ele decât ceea ce era legat de tuse și boală, că iarna, de exemplu, răcești mult mai mult decât vara, dar că dimpotrivă primăvara scuipi mai ușor sânge, că vara poți să slăbești și trei kilograme pe săptămână... îi auzeam câteodată vorbind între ei, când mă credeau în altă parte, așteptându-și rândul. Povesteau la nesfârșit orori pe seama mea și minciuni care întreceau orice imaginație. Să mă bârfească așa le dădea nu știu ce curaj misterios care le era necesar pentru a fi din ce în ce mai nemiloși, dârji și foarte răi, curajul să dureze, să se țină tari. E de crezut că a vorbi astfel de rău, a bârfi, a disprețui, le făcea foarte bine. Și totuși făcusem tot ce-mi stătea în putință să le fiu agreabil, prin toate mijloacele, mă dedicasem cauzei lor, încercam să fiu util, le dădeam multă iodură pentru a-i face să-și scuipe toți bacilii lor împuțiți și toate astea fără a ajunge vreodată să le astâmpăr ticăloșia...".

Aud și eu, ca oricine, diferite proiecte avasante de cei bine-intenționați care doresc să facă lumea mai bună. S-o îndrepte cu umărul, cum se spune în popor. Unii dintre aceștia sunt oameni politici, alții sunt activiști, alții-s filantropi, alții – vizionari de un fel sau altul (comuniști, islamiști, vegani, rasiști, antirasiști, suprematiști etc). Iată părerea pe care mi-am făcut-o în urma lecturii capodoperei lui Louis-Ferdinand Céline, "Călătorie la marginea nopții" (Voyage au bout de la nuit): nu este nevoie. Domnilor, lumea ESTE deja mai bună, mult mai bună. Desigur, săracii absoluți au rămas moralmente la fel (adică tot ce vor e "rentă", cum se spunea atunci, sau "pensie", cum se spune acum), dar lumea nu mai suferă, în ansamblul ei, de tuberculoză sau râie, oamenii nu se mai scarpină toată ziulica pentru că nu mai sunt supți noaptea de păduchi, ploșnițe sau purici, iar căpușele au devenit atât de rare încât mușcătura lor e subiect de reportaj; nu e vorbă goală (un amic de-al meu, mare munțoman, a reușit să se infesteze cu căpușe în lunca Cernișoarei, iar din relatările lui am scos eu nu unul, ci două reportaje). Cu țânțarii, desigur, mai avem de lucru, iar mai nou a intrat în cărți și tigrul platanului. Totuși!

Al doilea lucru care m-a izbit la lectură: cunosc "periferiile" pariziene descrise de autor. Iată un mic extras:

"Ca bolnavi aveam oameni din zonele mărginașe, din acel soi de sat care nu reușește să scape de noroaie niciodată, înghesuit între gunoaie și mărginit de cărări, pe unde fetele prea ațâțate și mucoase fugeau de la școală pentru a câștiga cinci franci de la un desfrânat la altul, o porție de cartofi prăjiți și o blenoragie. Ținut de cinematograf de avangardă în care rufele murdare otrăvesc copacii și toate salatele mustesc de urină în fiecare sâmbătă seara".

Romanul a fost publicat în 1932, putem deci presupune că a fost scris cu câțiva ani mai devreme (cinci? Zece?!), dar hai să ne facem curaj și să zicem c-a trecut un secol de la decorul ("sat care nu reușește să scape de noroaie") acțiunii. Azi, acel "decor" nu mai există. Acolo unde se întindeau gunoaie, rufe murdare și salate "mustind" de urină sunt acum, pe zeci și zeci de kilometri (cum te depărtezi de Paris) orășelele de vile ale clasei mijlocii. Mint, mint ca un porc: oamenii care locuiesc acolo sunt "clasă mijlocie" doar dacă-i raportăm la miliardarii din Shanghai sau din Golf, dar dacă-i raportăm la Est, atunci oamenii aceia-s bogați, putrezi de bogați. Ce spunea autorul? Săraci care-și scuipau plămânii? Sic transit...

Al treilea lucru remarcabil la romanul lui Céline, din punctul meu de vedere (și numai al meu, n-am pretenții de universalitate), e curajul și precizia cu care intră cu buldozerul în statui. Spre exemplu, mitul Franței ca patrie a tuturor oamenilor instruiți (deja făcut praf de Blaise Cendrars):

"Pentru Lola, Franța rămânea un fel de entitate cavalerească, cu contururi foarte vagi în spațiu și timp, însă grav rănită în acest moment și din cauza asta chiar foarte ațâțâtoare. Eu, când îmi vorbeai de Franța, mă gândeam irezistibil la mațele mele și atunci, firește, eram mult mai rezervat în ceea ce privea entuziasmul".

Sau mitul lui Marcel Proust ca scriitor neplictisitor (nefăcut încă praf de Mihai Buzea, dar urmează): "Proust, aproape un strigoi el însuși, s-a pierdut cu o extraordinară tenacitate în infinita, diluanta neseriozitate a ritualurilor și demersurilor care se încolăcesc în jurul oamenilor de lume, oameni ai golului, fantome de dorinți, partutarzi nehotărâți așteptându-și mereu un Watteau al lor, căutători fără chef ai unor improbabile Cytere". Sau mitul dragostei care învinge orice obstacol (cum se spunea la orele de latină din liceu? Amor Vincit Omnia? Îhî...):

"Mi-au trebuit – ca atâtor altora – 20 de ani și războiul, ca să învăț să stau la locul meu, să întreb de prețul lucrurilor și al ființelor înainte de a le atinge și mai ales de a le iubi".

Touché, Bardamu, sărace!

Sunt dator să explic de unde și până unde mi-a venit mie tupeul de-a mă băga în "Voyage au boit de la nuit", roman despre care s-au scris biblioteci întregi iar acum s-a intrat, probabil, în faza scrierii de lucrări de doctorat despre tipii care-au recenzat de-a lungul timpului cartea lui Céline. Iată: Florin Iaru are un plan (de fapt, un PLAN). M-am gudurat și am cerut cu prefăcută umilință să fiu inclus în plan iar Florin, în măriminia lui, a zis un "Da" (pe care-o să-l regrete) condiționat. Să pun mâna să-nvăț limba franceză, a zis el, și să parcurg o listă de lecturi; în listă era și romanul ăsta (plus "Moarte pe credit"), așa că n-am avut de ales, am pus burta pe carte. Originalul a fost peste puterile mele, dar am reușit să mă descurc cu traducerea Mariei Ivănescu (editura Cartea Românească, 1978). Dacă mi-a plăcut romanul? Mi-a plăcut... și nu mi-a plăcut. Mai degrabă, da. 

Ultima deslușire: de ce acum? Alte griji n-au oamenii în clipa asta (23 octombrie 2020, orele 12:24) decât să citească Céline la recomandarea lui Buzea? Ba au, dar tocmai ăsta-i șpilul. O astfel de carte, extrem de tristă în fond, ne dă curaj: pandemia de azi și criza economică de mâine sunt lucruri foarte rele și vor distruge multe destine, da, categoric. Dar alte generații au încasat la rândul lor: Marele Război, Gripa Spaniolă, Depresiunea – asta e numai prima jumătate din porția generației lui Céline. Iar el a avut parte, în plus (norocosul!) și de Al Doilea Mare Război, de Colaborare și de Oprobiul Public. Nu i-a fost nici lui moale, nu, deloc. Le-a dus pe toate cum a putut, nu c-ar fi putut prea bine. Dar le-a dus. 

Le-om duce și noi. Cum, nu știu; dar le vom duce. Poate c-ăsta-i Războiul nostru.