Bogdan VLĂDUȚĂ (n. 1971) a studiat pictura la clasa profesorului Ștefan Câlția  la Universitatea Națională de Artă din București. I-a avut ca maeștri de pictură pe artiștii Sorin Dumitrescu și Ion Grigorescu. Între 1996 și 2009 a fost lector la catedra de pictură a aceleiași universități. Bursier Vasile Pârvan la Accademia di Romania din Roma în perioada 2002-2004, interval despre care ne oferă, în mai toate lucrările sale, o intensă și revelatoare mărturie. În 2007 publică un volum bilingv (în română și italiană), intitulat ROMA, imaginat ca un obiect artistic, cu text, pictură, fotografie și concept propriu de editare. În 2017 susține teza de doctorat cu titlul Peisajul roman - itinerar de pictor, iar în 2010 fondează Galeria de Artă Contemporană Recycle Nest din București, împreună cu pictorul Sorin Neamțu, proiect care va dura până în anul 2013. 

Dintre expozițiile sale personale enumerăm: X'S and MARTYRS, Baril Gallery, Cluj-Napoca (2017); Loci, Ana Cristea Gallery, New York (2014); Războaiele aduc muzee, with Ion Grigorescu, Galeria Recycle Nest, București (2012); Roma văzută cu ochii - Roma inventată, with Ion Grigorescu, Storck Museum, București (2011); Urban Archeology/ Ana Cristea Gallery/ New York, (2011); The Self-portrait, Galeria Recycle Nest, București (2010); Moarte Romei!, Muzeul Național de Artă, Cluj-Napoca (2008); ROMA, Muzeul Național Cotroceni, Bucharest, (2007); Arte in cantiere/ Galleria A.A.M./ Roma, (2004); Extreme Paintings, Galeria Catacomba/ Muzeul Național de Artă, Bucharest, (1999)

La acestea se adaugă numeroase expoziții de grup.

1. Când ai știut că vrei să devii pictor? 

De copil eram atras de desen fără să știu ce mă ducea într-acolo, în mod dezinteresat și natural. Insesizabil, lucrurile au căpătat o oarecare amploare când părinții mei au ales pentru mine ce școală să urmez, pariind în orb pentru o profesie pe care nu o anticipaseră genetic, prin nicio rudă. Totul a decurs pe nesimțite, școala, întâlnirile importante cu pictori, deprinderea timpurie cu efortul în studiu, o bună educație a discernământului, experiența bunelor modele. Cu toate astea, nu mă consider un om ferit de îndoială, încredințat de haina picturii. Eu nu absolutizez meseria de pictor. Nu e un "doar ea, pentru totdeauna!". Uităm, dintr-un calcul mărunt, că miza e în altă parte. De pildă, aș aduce astăzi, un elogiu mai degrabă pentru mâna mea, decât pentru pictură. Aș recalcula mijloacele care ne compun, reconsiderând multe din cele ce compun balastul ce ne descrie viața, prioritizând lucrurile cu adevărat importante. Oare ce pictură ar ieși din acest fel de a gândi? Îmi amintesc, în aceeași ordine de idei, împrejurarea în care l-am întrebat pe Horia Bernea, cu oarecare îngrijorare pentru hăul care mă aștepta după sfârșitul studiilor universitare: " − Ce-o să fac de-acum înainte?", "−Vei picta!", mi-a răspuns Bernea.

2. Cu ce artist dintre cei care nu se mai află printre noi ți-ai dori – dacă ar fi cu putință să corespondezi?

Corespondență cu un defunct… Mă veți întreba de ce nu aș face-o cu Van Gogh, dacă tot sunt interesat de el, în pictură? Cred că pictorul olandez nu-și va afla în mine un interlocutor după modelul fratelui său, Theo. Eu sunt, mai degrabă, tiranic, subjug, storc pe celălalt, iar asta vine, în mare parte dinspre pictură. Pictura te însingurează nefericit de celălalt. Pictura răpește pictorul, nu-i cultivă politețea, amabilitatea…Îți dai seama că ar fi o experiență terifiantă să tratezi cu un mort în scrisori. Doar Biserica o face având coliva și lumânarea în mâini și alături preotul.

Dar, trecând de la ideea corespondenței la dialogul cu pictorul mort, mă întreb dacă acesta ar mai picta, dacă obsesia de a stărui prin profesie ar mai preocupa defunctul. Cred că nu rămâne nicio urmă de profesie în noul eon. Dar, oare nu ar fi asta o incontestabilă probă că omenitatea lor e precumpănitoare în fața profesiei? Să ne gândim la Van Gogh. El trece dincolo printr-un gest creștin în absolut. Se jertfește luând asupra sa crima altuia. Pe neștiute! Lumea îi atribuie, paradoxal, cea mai mare vină, sinuciderea. Și ce e mai important, viața lui trăită cu conștiința unicității persoanei, culminând cu martiriul, sau un tablou cu un vas cu flori?

Mă surprind deseori într-o cordială convivialitate cu morții. Cărțile pe care le citesc, albumele de artă, referirile prin pictură la clasicii artei, ca și mersul la biserică – cu VII ȘI MORȚII LAOLALTĂ – mă familiarizeză cu un dialog cu nuanțe eschatologice căruia nu-i refuz niciodată prezența. Punctând, mai specific, cred că m-aș simți dator să continuu dialogul cu Bernea, cu Mitroi sau Lawrence Carroll, față de care mă simt despărțit prematur, cu un puternic gust de conversație întreruptă violent, exact atunci când era mai interesantă. Deseori mi-i imaginez pe aceștia în preajmă, asemeni unor interlocutori importanți, pe care aș dori să îi consult nemijlocit în legătură cu pictura sau pur și simplu în legătură cu fapte diverse ale vieții. În fapt, aceasta este dovada importanței pe care o acord arbitrului, modelului adăstat în viața mea. Abia aștept reîntâlnirea cu ei!

3.Ce anume crezi că se va modifica fundamental în lumea (și în arta) postpandemică? 

După impasul virusului cred că ne vom regăsi în aceeași sincopă a adevărului prost înțeles, dar cu o senzație că lucrurile s-au iuțit mai tare. Cred că vom asista la o segregare accentuată, prin ștergerea nuanțelor și adâncirea contrastelor. Cine conta înainte, va conta mai tare de acum încolo, iar cine stârnea dubii, va fi repudiat de îndată, mai ceva decât până acum. Transformările care se vor produce, cred, se vor face pe abscisa adâncirii contrastelor, nu a schimbării gândirii, din păcate.

4. Dacă ai intra în posesia unui instrument magic în ce loc din lume ai dori să te "teleportezi"?

M-aș comporta previzibil, dependent de experiența suferită prin întâlnirea cu Roma. Așa după cum avertiza Dan Hăulică în Nostalgia sintezei, Roma produce asupra vizitatorului o reacție de supunere cu conotații dramatice în lungul emotivității artistice. Dacă vrei să ieși teafăr din această cursă/impas pe care o întinde Urbea, nu ai altceva de făcut decât să i te supui lăsându-te modificat de ea. Spiritele nesupuse se vor alege cu capul spart și în pagubă din această întâlnire fatală. Astăzi, aș întinde teritoriul, numind Romă întreg acest teritoriu al Mediteranei, al uscatului și al apei care l-a avut și pe Hristos gazdă a priveliștilor îndumnezeite. Un "Supra-Loc" sui-generis, cu o încărcătură de neuitat (similar acelor Sopralluoghi explorate de Pier Paolo Pasolini pentru realizarea filmului Il vangelo secondo Matteo).

5. Se aude că uneori, mai ales în serile de toamnă Andreescu se plimbă pe străzile Bucureștiului. În ce loc (parc, cafenea, stradă, piață, galerie) ți-ai dori să-l întâlnești? Povestește această întâlnire imaginară.

 Dar, dacă ar fi să tocmesc o întâlnire cu pictorul Andreescu, i-aș propune ceva riscant, nu în linie de Barbizon, nu sămănătorist, nu courbenian, ci o vacanță în Caucaz, cu arma în mână. Ar fi de contat pe experiența pe care o aduce un om cu o operă verificată de timp, al cărui adevăr triumfă peste vremuri, a felului în care se reflectă mesajul picturii lui în ziua de azi, confruntându-l cu modelele culturii contemporane. Ar valida valorile culturii noastre?