Alb, alb nemărginit și gândul negru de suicid. Un aisberg plutește în depărtare ca o părere de rău. Sunt pregătit oricând să mor. Sunt îmbrăcat la patru ace. Am să-mi pătez de sânge smochingul. Nu-i nimic. Sângele va fi înghițit fără sfială de zăpadă. Am să mor singur în miezul frigului. Mă gândeam să sar în apă și să mă înec, dar nu am cum să reușesc, pentru că apa e prietena mea bună. Să-mi bag capul în zăpadă și să mă asfixiez. Nu pot, căci zăpada e mama mea. Să mă las mâncat de o focă leopard nesimțită sau de o orcă idioată. Cu sânge rece să mă las omorât. Nu, nici vorbă, le-aș da prea multă satisfacție dușmanilor mei. Și ar fi o moarte violentă. Trebuie să găsesc o moarte mai plăcută. O moarte imperială, exact ca mine. Să mă înjunghii cu un țurțure în gât sau să-mi fac seppuku cu un țurțure. E dureros, dar e mai scurt și e demn. Nicio știre nu are să-mi găsească moartea. Oricum, nimeni nu ar crede vreodată așa ceva. Cu litere mari Un pinguin imperial s-a sinucis cu un țurțure pe prima pagină a celui mai mare ziar local: Evenimentul de Sud. 

Aș atinge astfel apogeul vieții mele. O sinucidere enigmatică ca o limbă dispărută. O sinucidere elegantă ca o boare de vânt. O sinucidere sub luminile frumoase ale Aurorei Australis. O sinucidere care ar rivaliza cu prima naștere umană ce a avut loc în Antarctica, cea a lui Emile Marco Palma. Aș ajunge și eu în Cartea Recordurilor. E prea mult alb, prea multă insomnie, prea multă liniște, prea multă supraviețuire, prea multă gândire. Nu am ce să fac cu toate astea. Mă disperă. Îmi zdruncină ființa delicată, îmi zdruncină toți nervii, toate celulele, toate eurile. Aș vrea să dansez în timp ce mă sinucid. Să fac balet. Să fac breakdance. Dar nu mă prea ajută conformația. Sunt un Elvis ratat. Sunt un Elvis trist. Sunt un Elvis al nimănui. 

De când am părăsit colonia, pentru că mi-a murit copilul, nu mai am parte de iubire, nu mai am o familie, nu mai am pe cineva care să aibă grijă de mine. Să aibă grijă de ideile mele. Să aibă grijă de stările mele, de fluctuațiile stărilor mele. Sunt al dracului de ciclotimic. Sunt o mică tornadă de emoții într-un viscol de nimic. Nu am pentru ce să mă mai zbat. Încălzirea globală mă lasă rece. Am auzit că la polul opus urșii polari se îneacă în ocean. Fâs! Poate să fiarbă pământul și după aceea să înceapă o nouă eră glaciară. Nu-mi mai pasă. 

Aș putea să mă înfometez și să mor câte un pic la mine-n iglu. Un pinguin al foamei. Dar să nu fac din asta un spectacol. Nu vreau să vină nimeni să mă vadă. Nu se vor vinde bilete la intrare la mine în iglu. Nu va fi o moarte absurdă. Nu, dragă, Kafka. Se moare greu de foame, îți ia mult timp până ajungi în pragul morții și este ca naiba de urât. Este o moarte prostească. Mă pot lipsi de ea, la fel cum se lipsește sensul de viața mea. Care, de fapt, este sensul? Marea întrebare. Fiecare punct cardinal are câte un sens ascuns, deși, aici, în orice direcție te uiți este nordul. Nu îmi trebuie niciun sens. Nu vreau să mă mai întreb nimic. Nu mai vreau să simt nimic. Nu mai vreau singurătate. Nu mai vreau nefericire. Nu mai vreau speranță. Nu mai vreau nici sex, nici măcar în doze mici de espresso cu gheață. Gata cu pasiunea. Vreau somnul definitiv. Nu vreau să mă trezesc după și să fiu nevoit să dau iarăși explicații, aceleași explicații. De unde altele? Să fiu nevoit să trăiesc pe veșnicie cu aceeași veche conștiință. Fără vise. Fără coșmaruri. Fără revelații. Fără noi posibilități. Nu, stop joc. A fost ce a fost. A fost cât a fost. A fost cum a fost. Libertate absolută. O pată infinitezimală de sânge pe poala cămășii albe a Antarticii.

Nu mai îmi doresc să trăiesc niciun pic, nici cât un fulg de nea. E prea mult efort de depus. Aș putea oricând să mă întorc în colonie. Ea m-a iertat pentru moartea sa. Dar am decis să plec în exil, să mă pierd în deșertul alb. Albul Antarcticii îmi va veni de hac. Mă va șterge cu totul de pe fața ei rece, vântoasă și uscată. Aș putea să mă las descoperit de un om de știință care să mă ducă într-o bază de cercetare unde ar putea să facă tot fel de experimente pe mine, care, în cele din urmă, m-ar omorî. Sau să mă las fotografiat încontinuu de turiști care ar urca pozele cu mine pe conturile lor de Facebook și Instagram, murind de la atâta expunere pe social media. Însă cel mai mare noroc ar fi să mă lovească un meteorit. M-ar scăpa de atâta problematizare a morții mele imperiale. Poate am să fac acest pelerinaj disperat până când am să uit de mine și de intenția mea de a-mi pune capăt vieții,  sau poate are să se plictisească acest scriitor necunoscut să mă mai plimbe de la un cuvânt la altul, de la o idee la alta pe pagina sa albă precum burta mea. Ah, ce-aș mai mânca niște pești.

..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Alo? Mai ești? Ai rămas cumva în pană de inspirație? Îți dau eu câte pene îți trebuie. Am o grămadă. Nu-i stres. Cred că între timp a murit scriitorul, iar eu am rămas blocat aici în ficțiunea sa morbidă, aberantă și nefinalizată. Incredibil! Mersi mult. Ești super de treabă. Apropo, fiind pinguin nu pot nici măcar să-mi iau zborul de pe acest continent fictiv și nici nu știu pe unde mi-o fi lăsat colonia în așa-zis-povestea asta. 

Dacă cineva mă aude, vă rog, veniți degrabă și scoateți-mă de aici. Din păcate, nu am altceva de făcut decât să aștept. Poate am să mă plictisesc de moarte.