Să adaptezi și să pui în scenă Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry nu e doar o provocare, e mai ales o mare responsabilitate. Această carte, povestea dintre coperțile ei, personajele, aforismele și limbajul folosit, dar mai ales emoția, starea de grație pe care o ai atunci când o citești, nu au produs doar aprecierea cititorilor de toate vârstele, din toate zările, nu! Au provocat un adevărat val de iubire, aproape o religie, un cult destinat "micului prinț" și personajelor fabuloase pe care le întâlnește în rătăcirea lui pe planeta albastră. Este poate cea mai citată carte, cea mai tradusă, iar aforismele ei sunt folosite aproape mereu, de la compunerile școlare, la declarațiile de iubire, copiate în jurnale, scrise pe un colț de perete, inscripționate pe suveniruri, reproduse pe cești de cafea, dar mai ales, păstrate adânc, în  sufletele noastre. Cu pudoare, cu exaltare, cu multă iubire! Am refuzat mereu să văd ecranizările cu Micul prinț, tocmai pentru a nu întina această zonă profund intimă a sensibilității mele, în care i-am găsit un loc ascuns și ferit de priviri străine, unde nu umblu decât cu mâinile curate și chipul spălat de toată zgura zilelor și-a nopților mele de om mare.

Acum o săptămână am avut prilejul să merg la Teatrul Gong din Sibiu să văd noua lor premieră cu Micul Prinț în regia lui Bobi Pricop (Asistent regie: Andrei Ostrowski) , după Antoine de Saint-Exupéry. Văzusem câteva imagini care făceau parte din promovarea spectacolului, imagini aproape magnetice cu scenografia creată de Velica Panduru și eram cumva, pe jumătate convinsă, dar tot nițel sceptică. Îmi tot repetam în minte că orice montare din Micul Prinț e un act de responsabilitate, în primul rând față de text, dar și față de public, că un spectacol are legile lui, atât de diferite de cele ale unei cărți, iar reprezentația nu ar avea cum surclasa emoția lecturii. Ce mult aveam să mă înșel! Încă de la intrarea în sala de spectacol, încă de la primul contact cu scenografia, cu muzica ireal de frumoasă care învăluia spațiul (Alexei Țurcanu), am simțit cum toate preconcepțiile mele cedează, una câte una. Reputația artistică a echipei artistice deja îmi crease un orizont de așteptare mărit, știam că nu are cum să fie o copie  conformă a operei lui Saint-Exupéry, nici nu ar fi fost cazul, îmi imaginam că se dorea găsirea unor echivalente scenice care să recreeze ideile cărțile, magia ei, dar eram încă departe de a-mi imagina cum avea să fie.

Vă țin cu sufletul la gură? Asta e și intenția! Vedeți spectacolul, țineți pumnii strânși pentru ca toți acești creatori de frumos și iubire să își poată continua munca în teatre și povestim după! 

Revenind la text și la reprezentație, primul gând care mi-a trecut în minte și de la care aș putea porni această confesiune de spectator îndrăgostit, este o aluzie la conceptul de operă deschisă a lui Eco. Cartea de față poate avea atât de multe chei de lectură, este uluitoare mai ales prin această forță de penetrare pe care o are, prin cameleonismul pe care-l provoacă, rămânând totuși egală cu magia și farmecul ei etern: să fie un basm, să fie un basm filozofic, moral, o alegorie, o parabolă, o aventură fascinantă cu asteroizi și personaje fabuloase, cu stele care știu să râdă și vulpi care vorbesc, un roman existențialist, o carte despre universul pierdut al copilăriei, să fie toate la un loc și încă ceva în plus? Personajul Micului Prinț poate rămâne același de-a lungul întregii cărți. El poate fi la fel de veridic, atât ca simbol, cât și ca personaj. Dinamica scenei este totuși diferită de cea a unei cărți: în scris, Autorul poate crea un carnaval de evenimente în jurul unui personaj, iar acesta să rămână constant, pe când, în teatru, Publicul este constant; fiecare personaj, oricât de simbolic ar fi, are obiective pe care trebuie să le îndeplinească, are mize scenice și poate astfel contribui, la succesul sau la eșecul unei astfel de aventuri.

O altă întrebare pe care mi-am pus-o înainte de intrarea în sală este gradul de teatralizare care se poate conferi unor acțiuni, cum vor reuși oare să transpună scenic acele întâlniri fundamentale ale Micului Prinț cu vulpea, cu grădina de trandafiri, desenele din copilărie ale naratorului? Dar mai ales cum să introduci în scenă marile întrebări existențiale ale textului: pierderea iubirii, Să îmblânzești pe cineva, înseamnă să creezi legături, frica în fața morții, candoarea vârstei copilăriei, forța imaginației, Esențialul este invizibil pentru ochi... Exact așa! Cu multă iubire, cu emoție și cu o dăruire pentru scenă și adevărul ei care ține și de talent, dar mai ales de acel grăunte de inspirație creatoare pe care ți-l dă apropierea marilor texte! 

Reprezentația sibiană ar fi putut miza totul pe efectul magnetic al scenografiei și ar fi fost un pariu câștigat: atmosfera ireală, de vis, forța de sugestie a decorului (planetele și asteroidul de unde a aterizat Micul Prinț, deșertul în care a avut loc întâlnirea dintre cei doi), dar și versatilitatea lui, au creat nu numai cel mai potrivit cadru pentru acțiunea scenică, dar au putut recrea  acea parte de inefabil a poveștii, cu ajutorul proiecțiilor, care au ceva din grația, din caracterul aerian, solubil, al stampelor japoneze, sau din naivitatea ludică a desenelor pentru copii (imaginile cu grădina de trandafiri, desenele cu șarpele boa, oaia, adăpostul în care să stea oaia, efectele de lumini și umbre). Montarea se folosește cu multă inteligență de mecanismele scenotehnice (Costume și păpuși, Oana Micu), de proiecții (Video: Dilama Yordonova, Ovidiu Eftimie) și de păpușile supradimensionate, manevrate de actori, pentru a reproduce aventurile și întâlnirile surprinzătoare ale Micului Prinț: lampagii și geografi, astronomi, oameni de faceri, vanitoșii și toate plăsmuirile absurde ale lumii create de către oamenii mari, care nu fac diferență dintre o pălărie și un șarpe care a mâncat un elefant. 

Și ultima brumă de stăpânire de sine pe care o mai aveam a cedat total în fața candorii, inteligenței și farmecului plin de talent al tinerilor artiști care l-au interpretat, în dublă distribuție, pe Micul Prinț (Matei, 11 ani și Carol, 6 ani). Cu o grație și o naturalețe, pe care numai vârsta copilăriei o poate conteni, cei doi copii "ne-au luat de mână" și, călăuziți de stele, ne-au ajutat să ne căutăm drumul spre casă, să ne deschidem inimile, să ne împrietenim cu vulpile și să vorbim cu trandafirii. Dar poate cea mai prețioasă lecție este cea a înțelegerii a ceea ce contează cu adevărat: unicitatea unei flori fragile, baobabii care trebuie smulși pentru ca rădăcinile lor să nu sufoce planeta, vulcanii care trebuie curățați.

Asteroidul B612 capătă astfel în reprezentația sibiană, atât proporțiile metaforice care i se cuvin și care pot fi ușor reperabile de către un public adult, în funcție de "capacitatea fiecăruia de a vedea invizibilul", dar și aceea parte de aventură, de călătorie cosmică printre planete, atât de mult îndrăgită de micii spectatori.

Aș mai putea vorbi de relația atât de specială care se naște între Micul Prinț și Aviatorul/Narator (Paul Bondane), de mutineria cochetă a interpretării actriței care incarna floarea unică de pe asteroidul B612 (Alexandra Șerban) sau de captivanta scenă a îmblânzirii vulpii (Eliza Păuna), care se transformă într-o adevărată lecție despre nașterea sentimentului de iubire și despre pierderea lui: "riști să plângi un pic, dacă te-ai lăsat îmblânzit..."

Ah, sau despre participarea extraordinară a actorilor Victor Rebengiuc, Alexandru Potoceanu, Emilian Oprea, Conrad Mericoffer, Vlad Ivanov, Mihai Smarandache și a regizorului Alexandru Dabija, care sunt vocile pe care micul prinț le întâlnește în călătoria lui spre casă. 

Dar, poate cel mai mare har al acestei reprezentații este acela de a fi deschis ușile unor interpretări multiple, regizorul alături de întreaga sa echipă de creație, realizând un spectacol ireal de frumos pentru copii și tineri, dar fără a fi naiv sau copilăros, și o parabolă plină de miez și sens pentru oamenii mari, dar fără a fi didactic sau moralizator. Cum să înțelegem asta? Nu știu! 

Esențialul este invizibil pentru ochi și nu poate fi văzut decât cu inima...