Citisem deja câte ceva din Peixoto, îl întâlnisem și-l ascultasem vorbind despre copilăria lui și despre ce înseamnă literatura pentru el, și ideea pe care o aveam despre proza pe care o scrie era că se simte peste tot aerul poetic. Îmi place propoziția cu care se încheie cartea, este căutată, este voită, dar este și firească:

"Jose a scris prima frază a romanului", și atunci evident îmi amintesc de cum începe volumul: Saramago a scris ultima frază din roman". 

Se numește Autobiografia și ne gândim la viața scriitorului, nu? Aici înseamnă de fapt mult mai mult: sunt bucăți din ce i se întâmplă tânărului José Peixoto, iar din când în când este pură fantezie, ca în imaginea în care plouă cu cărți scrise de Saramago, de exemplu. Și apoi este o ocheadă în viața scriitorului premiat cu Nobel, autorul cărții Toate numele, pentru că suntem curioși să știm cât mai mult despre el. Era inevitabil ca cei doi José - Peixoto și Saramago - să se întâlnească și să se recunoască unul în celălalt.

Peixoto este un tânăr de treizeci și unu de ani, a scris un roman și se chinuie să-l înceapă pe al doilea, dar nu și nu, romanul se încăpățânează să nu apară. Și atunci i se propune să scrie biografia lui Saramago, scriitor pe care îl văzuse o dată, cu ani în urmă, și care fusese martor când el, José, furase o carte, pentru că nu-și permitea s-o cumpere. Scena întâlnirii lor este scena întâlnirii oricărui scriitor cu un altul, care deja este faimos:

"Acolo se afla o imagine din viitorul său, n-avea nicio îndoială. Și el avea să fie un astfel de scriitor, poate un pic mai important, cu o coadă mai lungă pentru autografe".

Ce altceva mai face José? Bea mult, foarte mult rachiu și joacă poker, ajunge să parieze mașina proprietarului casei unde stă (prieten vechi), ajunge să fie bătut măr și să îi fie distrus calculatorul de către cei cărora le datorează bani. Și își găsește o femeie la un minimagazin, Lidia (femeie se numește așa, nu minimagazinul, pentru clarificare o spun), care e atrasă de el tocmai pentru că află că scrie despre Saramago. Apar și alte personaje, care se întreabă singure care e rolul lor - de exemplu: Fritz are o librărie, îi dă cărți lui José și vrea să-și cunoască tatăl, iar Domingos este bodyguardul care o ajută pe Lidia cu copilul și este practic legătura ei cu trecutul, cu insula de unde vine.

Este aici un joc ingenios: Peixoto îl pune pe José să scrie despre Saramago, dar în același timp, primul roman al lui José este chiar romanul pe care-l citim noi.

Ce e nou, reconfortant și atrăgător la cartea asta? În primul rând sunt capitolele numite "Caiet", în care practim invadăm intimitatea lui José și aflăm ce a scris, ce ar vrea să scrie, și ce urmează să elimine din viitoarea carte. El vrea să scrie despre Saramago, dar ajunge mereu să scrie despre el însuși.

Este o paralelă subtilă și suavă între Peixoto, Saramago și Fritz: sunt trei bărbați, este prezentată relația lor cu mama și întotdeauna rămâne undeva în umbră prezența tatălui, care fie pleacă din proprie inițiativă, ca la Peixoto, fie e alungat, ca în cazul lui Fritz. Dar lipsa asta normal că are greutate și fiecare dintre ei încearcă să se adapteze, deși continuă să tânjească și să spere la o revedere, la o reîntregire a familiei.

Tot volumul este scris la persoana a treia, fie din perspectiva lui José, fie din cea a lui Saramago sau chiar a personajelor secundare - ca Fritz -, cu două excepții, când e folosită persoana întâi și, de fiecare dată, e vorba despre un vis.

E mult întuneric și multă greutate în cartea asta, José trăiește o permanentă stare de angoasă pentru că vrea și nu poate să scrie al doilea roman: simte ca are o obligație, dar se îndepărtează de roman cu fiecare ocazie și, în final, ajunge să se convingă de faptul că lucrul la biografia lui Saramago e cea care îl împiedică să-și înceapă cartea.

Cel mai intens moment al jocului propus de Peixoto este oferit tot de personajele secundare (știu că le-am mai mentionat, dar aici insist): Fritz și tatăl său (pe care îl găsește în sfârșit) stau împreună sub un copac de mango și tatăl îi citește cartea pe care o citim noi în același timp și spune despre prezența lor că nu e importantă în roman.

Îmi amintesc eu de Poveste fără sfârșit: acolo personajele intră în poveste, nu? Ei, la fel și aici: ele intră și ies, și chiar își dau cu părerea despre ce face autorul.

José vrea să ajungă la un liman, dar e greu când familia din care provine înseamnă o mamă care deși îi dă toată afecțiunea necesară, îl umple de traume din cauza stărilor ei și se dovedește (aproape ca într-o telenovelă) a fi iubita proprietarului casei lui; și înseamnă un tată a cărui prezență în viața lui José este echivalentă cu primirea mandatului poștal lunar, cu o vizită o dată pe an și cu promisiunea de a fi cândva împreună.

Scriitorul încearcă multe tehnici literare prin care să ne atragă în jocul lui, unde Saramago și el însuși ajung să-și descopere un secret care este poate o dorință ascunsă a fiecărui scriitor la început de călătorie.

Din când în când, pentru un fel de calmare a angoasei lui José, Peixoto se întoarce la scene din copilărie:

"Pe vremea când era copil, Lisabona era ceva extraordinar. În Bucelas, în curte, în bucătărie, mama îi spunea că se duc la Lisabona când voia să-l umple de energie. Așa a fost mult timp, dar avea să se schimbe, s-a schimbat el sau s-a schimbat Lisabona". 

Dincolo de întâlnirea dintre cei doi José și de lupta celui tânăr ca să ajungă la fel de bun ca cel faimos, e o carte despre cărți și despre literatură, despre procesul scrierii și despre ce se întâmplă odată ce cartea apare:

"José se temea de lipsa de control a cărților lăsate slobode în lume, nu conta mărimea tirajului sau minciunile numerelor exacte; conta ideea de obiecte comunicante care există în libertate, fără să ceară voie, peste tot"; "Cărtile nu sunt bune doar de citit, aceasta nu e singura lor funcție. Câteodată e suficient să te uiți la ele, să intuiești sau să-ți amintești ce conțin, timp și lume. Câteodată e suficient să le schimbi locul".