În acea caustică parabolă a lumii moderne care este romanul Gog, Papini descrie fantezia bolnavă a unui sibarit: o colecție de uriași. Indivizi care depășesc cu mult înălțimea de doi metri sunt strânși laolaltă, într-un insolit sat al giganților, și puși să-și petreacă tot timpul unul în tovărășia celuilalt, cu precizarea, deloc neglijabilă, că respectivii rezidenți primesc un stipendiu generos. Rezultatul? După doar câteva săptămâni, uriașii încep să se deteste: dacă, în lumea obișnuită, ei ar fi fost constant admirați pentru calitățile fizice cu totul ieșite din comun, în acel spațiu izolat, excepționalitatea lor, juxtapusă unei excepționalități concurențiale permanente, se aplatizează. Toate elementele care-l evidențiază pe un om își pierd relevanța dacă devin serializate.

Mutatis mutandis, astfel stau lucrurile și cu mediul de elită al societății moderne, care este spațiul universitar. El constituie (sau ar trebui să constituie, iar dacă aceasta nu se întâmplă întotdeauna este un semn al scăderii standardelor de performanță) apex-ul dezvoltării intelectuale, barometrul în funcție de care se poate verifica starea de educație a unei comunități la un moment dat. Prețuiți și, uneori, chiar invidiați de persoanele obișnuite pentru excelența în cercetare, universitarii se detestă adesea reciproc pentru aceleași motive pentru care giganții lui Papini ajung să nu se mai suporte: puși laolaltă, caracteristicile care le marchează excepționalitatea (faptul că au fost șefi de promoție, că au beneficiat de burse în țară și în străinătate, că posedă doctorate strălucite și că au scris cărți premiate) se anulează prin juxtapunere. Altfel spus, universitarul descoperă repede că aura care-l încununa precum nimbul sacral din picturile religioase medievale în ochii familiei și ai prietenilor dispare ca prin minune în spațiul academic profund concurențial. De aici, deziluziile, invidiile amare, resentimentele.

Un distins coleg din țară cu care am discutat în detaliu tarele morale ale unui alt coleg s-a arătat surprins de faptul că mă dovedeam capabil să separ persoana socială de persoana intelectuală. Cu alte cuvinte, trezeam mirare doar pentru că, exprimându-mi rezerve față de năravurile etice ale respectivului universitar, îi subliniam cu tărie calitățile cărturărești. Și aici ating, oblic și en passant, al doilea termen din titlul acestui editorial: necesitatea toleranței. Ca intelectuali, nu suntem și nu vom fi niciodată de acord cu pozițiile teoretice ale confraților: le vom găsi insuficient argumentate sau de-a dreptul falacioase, fiindcă astfel ne dictează comoditatea stimei de sine sau narcoza emanată permanent de propriile idei in statu nascendi. Dar ar trebui să avem, chiar și în aceste condiții sau mai ales atunci, capacitatea de a acomoda diferența de opinie și de a le respecta integritatea argumentației. Indiferent de criteriile pe care le punem în joc, suntem datori să ne îngăduim unul pe celălalt, cum spune o vorbă înțeleaptă.