Intenționam de multă vreme să scriu despre unul dintre cei mai importanți poeți latino-americani contemporani, cu o notorietate internațională incontestabilă, Ernesto Cardenal. Și asta cu atât mai mult cu cât, anul trecut, a apărut primul său volum în română, la Editura Paralela 45: Noua ecologie și alte poeme militante, tradus de Anastasia Gavrilovici și prefațat de Claudiu Komartin. Dar nu credeam că voi ajunge să scriu în proximitatea morții sale, petrecute pe 1 martie, deși în ianuarie împlinise nu mai puțin de 95 de ani.

Poet, preot, revoluționar, Ernesto Cardenal a reprezentat una dintre conștiințele civice și politice cele mai active din Nicaragua și America Latină de după Al Doilea Război Mondial. Născut într-o familie înstărită din Granada (Nicaragua), Cardenal a studiat mai întâi literatura la Managua, apoi în Mexic și, după război, în New York, călătorind ulterior în Europa, în Italia, Spania și Elveția. Întors în Nicaragua, va lua parte în 1954 la revoluția împotriva regimului condus de Anastasio Somosa Garcia, dar care va eșua într-o baie de sânge. Cardenal va pleca în SUA și se va alătura bisericii trapiste din Kentucky, pe care o va părăsi în 1959 ca să studieze teologia în Mexic și abia în 1965 va reveni în Nicaragua, unde va înființa o comunitate creștină și artistică în insulele Solentiname.

Figură paradoxală, care îmbină creștinismul primar cu marxismul revoluționar, în buna tradiție deja a "teologiei eliberării", mișcare contestată de Vatican, Cardenal s-a alăturat mișcării sandiniste de eliberare națională (FSLN), luptând împotriva dictaturii militare a lui Anastasio Somosa Debayle (răsturnat de la putere în 1979, printr-o revoluție care va pune capăt unui regim dictatorial al familiei Somosa care a durat patru decenii).

Deja un poet tradus și recunoscut pe mai multe continente, cu o receptare deosebită tocmai în Statele Unite ale Americii, pe care o criticase asiduu în textele sale, Cardenal va accepta postul de Ministru al Culturii, ceea ce va duce la suspendarea sa de către Vatican - abia anul trecut, Papa Francisc a anulat, mai degrabă simbolic, această măsură, după 40 de ani.

Spirit justițiar și rebel, Cardenal va ajunge să critice, mai ales în anii ’90, inclusiv guvernarea sandinistă a lui Daniel Ortega pentru anumite abuzuri comise și stilul autoritar, devenind incomod și părăsind, în semn de protest, FSLN.

Încă din anii ’60, Ernesto Cardenal a publicat câteva cărți de poezie care-i vor aduce, în deceniul următor, notorietate și apreciere pe ambele continente americane: Gethsemani Ky (1960), Epigrame (1961), Psalmi (1964), Rugăciune pentru Marilyn Monroe și alte poeme (1965), Omagiu amerindienilor (1969) ș.a.

Ora zero (1980) va aduna în paginile sale poemele de protest scrise în ultimii ani ai dictaturii care îi desființase, în 1977, comunitatea din Solentiname. Mai pregnant chiar decât în primele volume, se remarcă melanjul de scriitură profetică, în descendența psalmilor biblici, și de retorică marxistă revoluționară.

Opera sa poetică va deveni una extrem de prolifică, până în anii ’90 adăugându-se numeroase volume, atât originale, cât și în traducere engleză, antologii, dar și volume de memorii și interviuri care întregesc profilul unuia dintre cei mai emblematici poeți ai Americii Latine din secolul XX, alături de Pablo Neruda sau César Vallejo.

Poezia lui Ernesto Cardenal este una cu multiple influențe estetice, de la poeți latini precum Catullus sau Martial, până la Walt Whitman, Ezra Pound și poetica generației Beat. Poeme de dragoste care amestecă o iubire ideală cu una carnală, în care sunt prezente permanent amănunte biografice și referințe concrete la regimul dictatorial, poeme aluvionare, în care este criticată societatea de consum, cu toate corporațiile, produsele și reclamele ei făcute să confiște privirea și să anuleze reflecția, psalmi în care invocația vizionară a misticului este contrapunctată de angajamentul social și revoluționar, poeme autoreferențiale care ar fi putut fi contrasemnate de un postmodern american, evocând însă o biografie aparte, specifică unui militant latino-american (chiar și sau mai ales atunci când poemul se numește Călătorie la New York). Referințele științifice, ideologice și militante (inclusiv ecologiste) invadează inclusiv discursul psalmic și rugăciunea care, deși este îndreptată către un Dumnezeu Atotputernic în care poetul crede cu tărie, are mereu motivații profund profane, conturând un discurs care nu rămâne doar umanist, ci cosmic, privind natura și realitatea ca un întreg armonios și care trebuie permanent apărat de intruziuni brutale, de violență și de accese dictatoriale.

Idealist, justițiar, empatic și vertical, Ernesto Cardenal rămâne un reper esențial nu doar în istoria Americii Latine în general și a Nicaraguei în special, ci chiar a modului în care scriitorii sunt chemați să participe la viața Cetății, să lupte pentru apărarea drepturilor oamenilor, să se manifeste împotriva exceselor oricărei Puteri și să contribuie la construirea unei societăți mai drepte și mai armonioase.