– Și pentru că s-a făcut noapte, ca urmare a mișcării de rotație a pământului – îl informă Mombasadorul George pe explorator –  ți-am pregătit un însoțitor. El te va conduce pe direcția urmată de povestea noastră până se crapă de ziuă. De-acolo, te descurci tu, că doar ești explorator cu diplomă. Acum, dă-mi voie să ți-l preziiiint peeee... 

Trăgând o draperie de pluș brodată cu leul și unicornul, Mombasadorul dădu la iveală un personaj atletic, îmbrăcat într-un elegant costum bleumarin cu dungulițe albe, cu fața pe jumătate ascunsă de ochelari negri. Personajul făcu un pas energic înainte și continuă de unde se oprise diplomatul:

– Tallop... Nick Tallop.

– Agentul Tallop vede pe întuneric, îi explică George exploratorului. În timpul zilei este un bleg și jumătate, dar de cum începe să se întunericească puțin, devine de nerecunoscut. De aceea m-am gândit că ar fi bine să te însoțească. Tot el îți va spune ce ai de făcut mai departe. Acum a sosit momentul să ne luăm rămas bun...

– Rămas bun, rămas bun, strigă agentul Tallop ușurat, dând să tragă draperia la loc.

– Nu tu, mă, îl dojeni Mombasadorul. Tu mergi cu domnu’ explorator, așa cu ne-am înțeles. Dacă nu ieși imediat de-acolo îl chem pe Leo... Sau preferi să-i chem pe ăia micii? 

Agentul, pentru care niciuna dintre cele două opțiuni nu părea să prezinte un coeficient de siguranță care s-o recomande, avansă șovăielnic spre centrul cabinetului:

– La dispoziția dumneavoastră, Excelență.

– Așa mai merge... se-mbună demnitarul.

Cu o îmbrățișare scurtă, bărbătească, ce doi foști colegi de școală se despărțiră. Stanley și agentul Nick Tallop se furișară în noapte. Pe o ieșire secretă, care dădea direct în junglă, altfel cum?.

– Altfel cum? întări Mombasadorul George, care privea în urma lor fără să vadă nimic.

Agentul Nick Tallop chiar că vedea noaptea…

– Pssst! Homorâciu’! îl avertiză el pe Stanley.

Exploratorul, cât era el de explorator, se simți obligat să se oprească imediat, deși de văzut, nu vedea nimic. Vocea vibrând de autoritate a agentului nu lăsa însă nicio îndoială asupra pericolului pe care îl reprezenta fiara menționată. Când încordarea din atmosferă păru să se mai risipească, exploratorul îndrăzni să-l întrebe pe însoțitorul său, care se relaxase vizibil:

– Cum faci, dom’le de le vezi? Și ce sunt toate animalele astea, de care eu n-am auzit niciodată. Că numai ce le rostești numele și-mi îngheață sângele-n vine.

– Sunt animale nocturne de pradă, specifice junglei africane, replică agentul flegmatic, după care adăugă cu modestie: Eu unul le pot vedea, pentru că de mic copil am putut să văd noaptea, ceea ce nu constituie neapărat un avantaj. 

– Și ce vedeai?, se interesă exploratorul deîndată ce își reluară marșul anevoios prin vegetația îndărătnică a junglei.

– Păi animale, nu-ți spusei? Mai precis animale pe care nu le vede nimeni, pentru că toți suferă de pe urma reflexului condiționat de a vedea numai la lumină, pe când în întuneric, reflexul văzului îi părăsește pur și simplu. Iar animalele nocturne de pradă devin pentru ei invizibile. Dar nu și inexistente... Pssst! Oarja! se întrerupse agentul din prelegere pentru a semnala prezența amenințătoare a altui pericol cu blană și gheare.

Stanley învățase lecția, așa că tăcu mâlc și se făcu că plouă, deși erau în plin sezon secetos. Aceasta era, conform agentului Nick Tallop, cea mai bună metodă pentru a scăpa de avansurile nedorite și adeseori fatale ale pidosnicelor jivine: Taci mâlc și te faci că plouă...

– Și..., începu exploratorul după ce oarja încetase să mai prezinte un pericol iminent, le mai vede cineva pe animalele astea?

– Din câte cunosc, se scuză agentul, nimeni în afară de mine. Așa a fost de când mă știu. Bunăoară – să fi tot avut vreo trei patru anișori – mă trezeam noaptea cu blahnița sau cu arpadia sub pat. Urlam de groază până veneau părinții, le spuneam ce-i, da’ degeaba. Cică să fac bine și să mă culc la loc, că nu-i nimic. Da’ nu plecau ei bine și iar – ba bobaia, ba bustuchina. Începeam iar să urlu…. Și tot așa, până a zis taică-meu că dacă-i mai trezesc, mă sparge. Ajunsesem să-mi fie mai frică de el decât de zorzilă, că-l știam om de cuvânt. Așa am învățat eu să tac mâlc și să mă fac că plouă. Nici acum nu mă crede lumea când le spun să se păzească ba de polovragi, ba de zăbrăuți, ba de tescani, ba de borhanci, ba de burdusaci, ba de una, ba de alta... Nu-ți zic că mă mai și iau în râs, cică am fantezie. Ehei, și nu puțini au fost cei cărora le-a înghețat râsul pe buze în timp ce buduhala sau babarunca se-nfruptau din ei pe săturate. Că doar fantezia nu mănâncă oameni, pe când cocorova sau cârciu... Agentul Nick Tallop păstră un moment de reculegere de-l trecură fiorii pe explorator.

După un timp, Stanley reluă conversația cam cu jumătate de glas:

– Mă rog frumos, nu mi-ați putea descrie și mie o arătare din asta nocturnă, domnule agent? Pentru carnețelul meu de explorator…

– Cum de nu? păru să se bucure însoțitorul său. Cu prima ocazie vă fac o descriere ca la carte. Dar ia spuneți, nu sunteți cumva suferind cu inima? Că n-aș vrea să vă am pe conștiință...

– Ași, îl liniști Stanley, sunt sănătos ca un bivol...

– Unde? Unde? începu să dârdâie agentul, albindu-se ca varul, de se vedea în întuneric.

– Unde, ce? îl privi Stanley buimăcit.

– Păi b…i…v…o…l…u’, bre… Unde zici că l-ai văzut?

– Ba, pardon, n-am văzut niciun bivol, se dezise Stanley.

– Atunci de ce dai alarme false? îl dojeni agentul, netezindu-și nervos freza, care-i scăpase de sub control.

– A, ziceam doar că eu sunt sănătos ca un b…i…v…o…l, îi explică exploratorul prudent.

– Așa, deci, își mai reveni agentul Nick Tallop. Că tare m-am mai speriat... Știi, pentru capacitatea asta paranormală de a vedea animale pe care nu le vede nimeni, plătesc cu o teamă irațională față de animalele pe care le vede toată lumea, oricât ar fi ele de inofensive. Păi pe mine și-un h… a… m… s… t… e… r mă bagă-n sperieți, darămite ditamai... știi tu ce.

– Ei, gata, gata, nu-i niciun bivol aici și, te asigur, niciun hamster..., îl liniști Stanley părintește. Mai bine fii cu ochii-n paișpe’ după bâzdâgănii d-ale cu nume pocite. Îmi promiseseși că-mi descrii și mie una pentru colecție.

Ocazia nu s-a lăsat mult așteptată.

– Pssst! Pociovaliștea! făcu agentul printre dinți. Se pitiră amândoi după o tufă de rooskowe, tăcând mâlc și făcându-se din răsputeri că plouă. În timp ce pociovaliștea amușina invizibilă prin desiș, făcându-și treburile sale invizibile, care vor fi fost acelea, agentul Nick Tallop i-o descrise în șoaptă lui Stanley, cu lux de amănunte: începu cu taxonomia, trecând apoi la detalii mai picante cum ar fi sistemul osos, digestia, înmulțirea, împărțirea, adunarea și scăderea. Stanley făcea fețe-fețe, dar ascultă descrierea până la capăt, deși rareori îi fusese dat să audă lucruri atât de tulburătoare. Agentul Tallop, în schimb, părea în elementul lui. Fără pic de reticență, i-a descris exploratorului cu detalii răscolitoare toate animalele, invizibile pentru omul normal, care le-au traversat poteca. Stanley a putut afla astfel despre profilul psihomotor al potigrafului, despre sistemul de orientare pe bază de ultrasunete la săcărâmb și vingă, despre ce trebuie evitat cu orice chip când te întâlnești cu ceauru și ciocadia, despre cum se înmulțește scroviștea, și de ce, despre relația simbiotică în care trăiesc ciorogârla și șotânga, în fine, a aflat mult mai multe lucruri decât ar fi dorit să știe... De aceea, nu mică i-a fost bucuria când au început să mijească zorile și bâzdâgăniile s-au retras treptat prin bârlogurile lor, lăsându-l pe agent în pană de subiecte.

– Mare noroc am avut că nu ne-am întâlnit cu dumesnicul, de la care și-a și luat numele acest sector al junglei, spuse agentul într-un târziu, când soarele se ridicase de două sulițe pe cer.

– Mda, făcu exploratorul criptic.

Interpretând răspunsul său drept o expresie a regretului, agentul continuă cu vioiciune:

– Dar chiar dacă nu ne-am întâlnit cu dumesnicul, aș putea să ți-l descriu oricum, că-l știu pe dinafară...

– Lasă, altă dată..., se eschivă Stanley. Poate acum ai treabă și n-aș vrea să te rețin. Spune-mi mai bine ce trebuie să fac în continuare.

– Bine, se posomorî călăuza. Prea multe nu știu nici eu. Doar că trebuie să te pun în legătură cu Tarzan și să-i raportez domnului Mombasador dacă s-a produs joncțiunea.

– Care Tarzan? se opri exploratorul în loc, derutat.

– Cum care? se miră agentul de ignoranța lui. Ăla cu m… a… i… m… u… ț… a (un fior vizibil străbătu întreg trupul agentului la pronunțarea cuvântului maimuță). Îl știe toată lumea ca pe-un c… a… l brrrrrreaz.

– Ești sigur că se vede și ziua? îl întrebă Stanley bănuitor.

– Eu unul nu l-am văzut, se scuză agentul. Una la mână, că nu ține de resortul meu și, două la mână, s-aude că pe la el pe la sediu mișună tot felul de animale d-alea, care... mă-nțelegi... Așa că – ridică agentul din umeri – misiunea mea e să te duc până-n buza luminișului de se zărește printre copaci și să aștept în ierburi tăcând mâlc și făcându-mă că plouă până îmi dai de știre prin fluturarea batistei că l-ai găsit pe Tarzan acasă. Sunt sigur că te-așteaptă – nu se poate să nu-l fi înștiințat Poștărița Cristinel că vii... Mai mult îți jur că nu știu – să mă mănânce glogova dacă te mint.

Ajunseseră la marginea luminișului și în fața lor se vedea o cazemată cochetă în stil colonial.

– Acolo stă Tarzan, îl lămuri agentul pe explorator. Rămâi cu bine, și fie ca holboca să nu-ți traverseze niciodată poteca... Apropo, vrei să ți-o descriu nițel? Doar așa, ca s-o poți recunoaște în caz că...

– Nu-i nevoie, aproape că se răsti exploratorul și, ca s-o dreagă, îl mângâie pe agent pe creștet. Acum mă cam grăbesc, drăguță, dar... – se opri el dintr-odată, străfulgerat de-o idee – de ce nu pui toate astea pe hârtie? Ca să știe și alții ce mișună prin bezna înconjurătoare. Că lumea s-a cam săturat să citească ficțiune și se dă-n vânt după povestiri adevărate și alte confesiuni de genul ăsta.

– Chiar credeți că ar interesa pe cineva? întrebă sceptic agentul. Dar, pe măsură ce cântărea ideea, scepticismul său făcu loc entuziasmului. Tii, cum de nu m-am gândit pân-acum? Că bună idee mi-ați mai dat, domnule explorator! Nu-mi pare rău că mi-am riscat viața alături de dumneavoastră noaptea trecută – că putea să ne mănânce ohaba pe-amândoi... Gata, mă reprofilez – scriitor mă fac! Am deja și titlul primului volum: o să-i spun Fața nevăzută a nopții, volumul unu, de Nick Tallop.

(fragment din Tropice tâmpe)

Confesiune de autor

Cărțile pe care le scriu sunt generate, în primul rând, de cărțile pe care le citesc. Al non escribimos sin non lo que leemos, se lăuda Gonzalo de Berceo pe la 1200 și constat că, la fel ca el, nici eu nu scriu decât ceea ce citesc.

În Tropice tâmpe, o carte la care am scris treizeci de ani – cam cât războiul cu același nume – există referințe, mai voalate sau mai răspicate, la mai toate cărțile pe care le-am citit, de la abecedar la clasicii universali și autohtoni, la autori moderni și contemporani și la opuri obscure, care nu știu dacă mai au vreun cititor în viață. Am înglobat în carte și replici auzite întâmplător pe stradă sau la televizor.

Cartea a început ca poveste de culcare pentru fiul meu și a crescut pe parcursul plimbărilor noastre, cărora le spuneam "explorări".

Multă vreme povestea nu a existat decât în formă orală, fagocitând din mers lecturi și episoade din explorările noastre și oferta TV. Lipsind o vreme din țară, am continuat-o în scrisori săptămânale trimise fiului meu.

După o vreme, am pus scrisorile cap la cap și am dus povestea mai departe în formă neepistolară, până am terminat-o.

Între timp, băiatul meu se făcuse prea mare pentru a asculta povești înainte de culcare.

Am revenit la începutul care nu existase decât în formă orală și l-am transcris din amintiri. Am obținut astfel un manuscris pe care m-am apucat să-l trec în format digital, ceea ce a încurajat rescrierea, dezvoltarea și "updatarea" lui.

Asta a durat ani buni, iar senzația de work in progress era atât de satisfăcătoare, încât nu m-am grăbit să termin. 

Am scris Tropice tâmpe în mai multe țări – România, Anglia, Germania, SUA, Elveția și Italia – pe foi de toate texturile, formele și nuanțele, cu pixul, cu stiloul, cu creionul, la tot felul de ore din zi și din noapte. 

Încă am rămas cu obișnuința de a încerca să înglobez experiențele pe care le trăiesc și cărțile pe care le citesc în corpul Tropicelor tâmpe…