Există momente în viețile indivizilor sau în destinele colective, capabile să le reorienteze cursul, să le rescrie istoria. Răscruci de drum și de timp care dezvăluie schimbări mai mult sau mai puțin benefice în fizionomia și înțelegerea unor profesii. Cea de dascăl presupune, prin însăși natura ei, prezența, dialogul față către față, întâlnirea și schimbul de idei. De mai bine de o lună am pus între paranteze prezența în același spațiu cu studenții noștri și am învățat, ghidați de alții sau pe cont propriu, cum să devenim profesori în online, cum să mânuim platforme de comunicare la distanță. Ne-am transformat, de voie, de nevoie, în niște imagini pe ecranul unor computere, ca să nu ne pierdem de tot de cei care dau substanță meseriei noastre: învățăceii. 

Această "cădere" din real în virtual, urmată de metamorfozarea noastră – studenți și profesori deopotrivă – din ființe în carne și oase în imagini (uneori încremenite în surâsul unei poze de profil, alteori în mișcarea specifică vorbirii), mi-a amintit de ideea lui Emanuele Coccia referitoare la ceea ce presupune convertirea unei realități într-o imagine: "experiența acestui exil nedureros din propriul loc, într-un spațiu suplimentar care nu e nici spațiul obiectului, nici spațiul subiectului, ci care derivă din primul și care alimentează și face posibilă viața celui de-al doilea." (Viața sensibilă, traducere de Alex Cistelecan, Tact, 2012, p. 31). Mi-a rămas aninat de retină cuvântul exil. Izolarea noastră de acum seamănă mult cu un exil. Dureros, nedureros? – rămâne de văzut. Am fost nevoiți să părăsim locurile pe care le-am transformat, în timp, într-un statornic acasă: amfiteatrele și sălile de curs sau de seminar. Am fost exilați pe o planetă cu alte reguli decât cele cu care eram obișnuiți. După ce ne-am dezmeticit puțin, am început să trimitem semne de la unii la alții. Rândurile de mai jos sunt câteva dintre semnele primite de la colegii mei din țară și din străinătate. Un fel de scrisori între prieteni, în vremuri complicate, ca să învățăm unii din experiențele celorlalți cum să călătorim mai departe pe cărările profesiei noastre.

Cristina BOGDAN

Romanița CONSTANTINESCU 

conferențiar dr., Facultatea de Litere, Universitatea din București

lector-invitat, Institutul de Romanistică, Universitatea din Heidelberg

The teaching must go on

Pe la sfârșitul anilor ʻ90, am asistat virtual la lucrările unei conferințe transmise online de la Amsterdam, dintr-un Internet-Café din București, pentru că pe vremea aceea nu aveam internet acasă. Nu se auzea întotdeauna bine, se mai întrerupea emisia, în fine, era obositor de urmărit și nu aveam posibilitatea de a interveni. În jurul meu oamenii jucau niște jocuri primitive sau mai trimiteau câte un email. Cam la asta se reducea experiența mea în materie de tele-muncă în momentul în care mi-am dat seama că voi comunica la distanță în acest semestru cu studenții. 

Predau limba și literatura română în calitate de lector-invitat la Universitatea din Heidelberg. Universitatea dispune de o platformă de conferințe online și de una de conținuturi video, dar ele sunt clar subdimensionate față de nevoile de predare în acest moment. De aceea am fost abonați și la Cisco Webex sau Microsoft Teams. Dreptul la educație este un drept fundamental, garantat constituțional, de aceea nu se poate pune juridic problema înghețării anului sau a declarării semestrului al doilea ca semestru zero, care nu contează, decât în cazuri individuale bine întemeiate (și acestea vor fi totuși multe, din păcate). 

Dincolo de astfel de comandamente și în pofida temerilor mele inițiale, se pare că mulți studenți se gândesc că perioada de izolare e propice învățării unei limbi străine și învățării în general și s-au înscris în număr neobișnuit de mare și la cursurile mele. Tot ei m-au îndemnat să las farafastâcurile deoparte și să-mi fac cont pe robusta platformă a gamerilor, Discord (ce nume!). Mă simt cumva în dark mode, dar, în numele libertății academice și al solidarității intergeneraționale, am încercat-o și pe-asta. 

Universitatea nu mi-o interzice, dar nici nu mi-o recomandă… În general, nu susține cursurile live, mari consumatoare de resurse fizice și psihice, ci cursurile înregistrate, care pot fi urmărite decalat. Trebuie să ne gândim că studenții s-au întors acum în familiile lor, că poate nu dispun de o încăpere doar pentru ei, că împart resursele – computere, tablete, internetul – cu părinții lor, care lucrează de acasă, cu frații mai mici care primesc tot online teme pentru școală. Nici la mine acasă nu este altfel: trebuie să scot din priză perușii, câinele, telefonul, copiii și chiar vecinii… 

Am noroc cu o bună înzestrare tehnică – microfon profesional ecranat, căști pentru a evita microfonia, de la fiul meu, fost "star" pe youtube. Dacă l-aș fi sprijinit mai mult, aș fi avut acum un adevărat studio acasă, dar regretele-s tardive! Pentru cursurile practice de limbă este nevoie de comunicare față către față, chiar dacă la distanță, în timp real, trebuie să îi aud. La nevoie, decalăm spre seară orele de curs când intrăm pe grup sau mai recuperăm, dacă cineva nu poate intra la ora convenită ori nu va putea urma cursul deloc. 

Semestrul al doilea începe abia de luni și perioada de izolare a coincis până acum cu perioada intersemestrială fără cursuri, în care studenții își scriu lucrările de seminar, am furat însă startul și am ținut deja câteva cursuri, ca să degrevăm prima săptămână a semestrului, cea mai stresantă. 

Cum în spatele fiecărei ore de curs se află documentele de lucru, efortul cel mai mare a fost acela de a trece bibliografia în digital. În ultima lună, toată familia a scanat și a fotografiat excerpte din manuale, din cărți. Între noi, lectorii de română, ne-am pus toate resursele la dispoziție. Pentru cursul meu dedicat literaturii generate pe principiul dicționarului, mi-au trimis câțiva colegi minunați părți din Dicționarul onomastic de Mircea Horia Simionescu și, din fericire, Bibliografia generală putea fi descărcată online de pe site-ul editurii LiterNet. Este momentul generozității, al solidarității și nici ideile nu ne lipsesc.

George ARDELEANU

conferențiar dr., Facultatea de Litere, Universitatea din București

E-learning sau lecții din "celula" 37

(Notă explicativă: 37 este numărul apartamentului meu și vârsta la care am început să lucrez la computer.)

În aceste zile, săptămâni, poate luni de recluziune, ne-am putea gândi la destinul Lenei Constante, cea din Evadarea tăcută sau din filmul lui Thomas Ciulei, Nebunia capetelor. Care a petrecut opt ani singură în celulă (cinci ani în arest, iar trei ani într-o celulă de închisoare). Opt ani, adică 3000 de zile singură în închisorile din România, pentru o vină inventată! Fără alte deținute, fără cărți, fără ziare, fără telefon, fără radio, fără televizor, fără internet (de unde atunci și acolo?). Doar patru pereți, un pat de fier pe care nu avea voie să se așeze ziua, o masă, o tinetă. 

Singura prezență insidioasă și amenințătoare: ochiul gardianului care o spiona prin vizetă. Aaa, și, mai ales, fără ceas, care să dea socoteală de trecerea infernal de lentă a timpului. Omul și Timpul pur, cum ar spune N. Steinhardt în ambele variante ale Jurnalului fericirii, timp pe care, în libertate, în normalitate, îl dorim prelungit indefinit, dar care, în captivitate, poate deveni cel mai rafinat instrument de tortură, "dacă respectivul anchetat n-a auzit de proverbul despre hanurile spaniole unde găsești numai ce aduci cu tine. Și nu-i de pizmuit nici cel care intră într-o celulă a Securității cu mintea, cu inima și cu eul gol. Timpul îi va fi un adversar nemilos." (Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, Polirom, 2012, p. 423). 

Cum se salvează Lena Constante? Prin evadarea într-o extraordinară memorie culturală și prin evadarea în creație (compune mental poezii, povești sau scenarii de piese de teatru, calculând – prin corelarea dintre mișcarea degetelor pe nodurile unui fel de "rozariu", făcut dintr-un fir de lână scos din țesătura fustei, și bătăile inimii – timpul afectat fiecărei scene sau fiecărui act). Aceasta este evadarea tăcută. Mai târziu, va și comunica... "la distanță" cu celelalte deținute, prin alfabetul morse bătut în perete (alfabet pe care îl va învăța de la zero, ajungând la performanța de a recepționa și a transmite biografii întregi și chiar ... râsul – veritabil "emoticon" carceral). Ei bine, Lena Constante a ieșit foarte lucidă dintr-o asemenea experiență teribilă și a trăit... 96 de ani.

Le-am tot amintit în aceste zile și săptămâni studenților sau foștilor studenți de acest caz, unora le-am trimis și filmul lui Thomas Ciulei (cu a cărui vizionare îmi și încep cursul de Literatură și Gulag din primul semestru), în speranța unei "terapii" prin comparație. Recluziunea noastră este, comparativ cu cea a Lenei Constante, recluziunea unor privilegiați, deci orice depresie provocată de această experiență este un moft.

Acum, când în media electronică (Facebook, WhatsApp etc) circulă inclusiv imagini ale Școlii de la Atena în rescriere ludică de E-learning (cu Platon în ecranul principal și cu ceilalți, Heraclit, Diogene, Aristotel, Plotin ș.a., în "ferestrele" lor laterale), de ce n-am avea și noi curajul de a transfera amfiteatrele ori sălile de clasă pe ecranele computerelor noastre mai mult sau mai puțin performante?

Ca pentru orice dinozaur în biografia căruia computerul și-a făcut mai târziu apariția (pe la 37 de ani, să zicem), la care se adaugă și o inabilitate tehnică structurală (vizibilă și în banalul act al montării  unei clanțe), era firesc ca trecerea la cursurile online să fie o provocare și un inconfort. 

Am început cu variante mai tradiționale: mail (prin care trimiteam înaintea începerii cursurilor schița dezvoltată a prelegerii și documentele mai mari, pdf-uri, articole etc) și WhatsApp (pentru interacțiunea din timpul celor două ore de curs). Tot prin WhatsApp trimiteam și fotografii din textele sau cărțile propuse pentru discuție, uneori înainte, alteori chiar în timpul cursului, provocat de discuțiile spontane care aveau loc. De exemplu, la un curs despre Ediții. Tipuri, structuri, tehnici de realizare, de la masteratul de Teoria și Practica Editării, întrebat fiind de mai mulți masteranzi în ce măsură arhivele CNSAS ne pot ajuta în reconstituirea istoriei unor manuscrise confiscate în perioada comunistă de către Securitate (și a posibilelor variante), le-am exemplificat cu cazul manuscriselor Jurnalului fericirii, de N. Steinhardt, și Amintind ceasul de apoi, de Dinu Pillat (le-am și trimis două texte personale pe această temă). 

Una dintre masterande a comparat aceste cazuri cu cel al romanului Doctor Jivago al lui Boris Pasternak. Bun prilej ca să le trimit instant fotografia copertei unei cărți apărute recent la noi: Afacerea Jivago. Kremlinul și CIA în lupta pentru o carte interzisă, de Peter Finn și Petra Couvee. 

Una peste alta, lucrurile au mers destul de bine, interacțiunea era destul de intensă (la sfârșitul cursurilor aveam degetele amorțite din cauza butonării tastelor), chiar aveam impresia că în dialogurile pe WhatsApp masteranzii, atât cei de la Teoria și Practica Editării, cât și cei de la Didactica Disciplinelor Filologice, sunt mai puțin inhibați decât în interacțiunea face to face (desigur, asta și pentru că în scris aveau mai mult timp să-și elaboreze răspunsul decât în comunicarea orală). 

Uneori trimiteam cursul pe mail, după ce în prealabil purtam discuții pe WhatsApp, alteori îl trimiteam gradual, pe secvențe, între care intercalam dialogurile, tocmai pentru a da mai multă autenticitate interacțiunii didactice. 

De pildă, la cursul de Strategii interpretative în studiul literaturii, de la Didactica Disciplinelor Filologice, discutând despre spectacolul interpretărilor unor texte și propunând, printre studiile de caz, Cântarea Cântărilor, am "tatonat" în dialogurile pe WhatsApp interpretările date de masteranzi și după aceea le-am trimis pe mail structura cursului referitor la istoria interpretărilor acestei cărți extraordinare veterotestamentare. Și tot așa... 

Ce a lipsit și lipsește totuși este gestul "trecerii din mână în mână" și al "răsfoirii" unor ediții critice greu accesibile, pe care le aduceam de la biblioteca facultății. Câteva fotografii după ediții anastatice sau după xeroxuri din biblioteca personală nu suplinesc, totuși, astfel de gesturi.

Am trecut apoi, în urma unui tutorial făcut de fiica mea, la platforma Zoom. Este, evident, o ipostază care creează o impresie mai puternică de "realitate". Studenții mă văd, eu îi văd, discutăm cumva ca la cursurile de la clasă. Unii își lasă camera deschisă, unii și-o închid. Și, cumva, tot ca la clasă, am impresia că reapar unele inhibiții. Nu ne mai trimitem emoticoane, râdem pur și simplu... E o formă de "a sparge" ecranul care ne separă...

În concluzie, încercăm să reconstituim normalitatea în anormalitate. Aș vrea să cred că, după ce vom ieși din această criză, nu le vom confunda...

Anamaria NICOLA

lector dr., Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București

Cine e în spatele ecranelor?

În ultimii ani mi-am inventat un joc. Atunci când predau, încerc să ghicesc pe ce aplicații stau studenții doar din felul în care își mișcă degetele și privirea. 90% din timp identific corect studentul care frunzărește plictistit Instagram-ul, studenta care trimite iubitului mesaje pe WhatsApp și chiar studenții care caută noutăți în news feed-ul de pe Facebook (deși e o rețea de bătrânei, se știe). 

Jocul meu nu e masochist. Nu-l fac ca să-mi strecor în minte îndoiala asupra actului meu de predare. Sunt deja convinsă că, și dacă ai jongla cu foc la catedră, după cinci minute cineva ar fi tentat totuși să își verifice telefonul. Îl fac pentru că îmi dă prilejul să îi "readuc" printre noi, cu o glumă, pe aceia a căror atenție fugise pe ecranul din mână. 

Rectific: un joc pe care îl făceam, nu îl mai fac. Fiindcă acum, toți studenții noștri sunt prinși în pixelii unor ecrane, din spatele cărora cel mai adesea nu-i regăsim decât ocazional, prin câteva vorbe. Iar asta, dispariția lor în spatele unui ecran negru cu o poză surâzătoare, asta doare cel mai tare în epoca predatului online. 

În rest, orele curg ca înainte: pe platforme tip Google Meet, cu prezentări PowerPoint, cu jocuri pe Kahoot, cu montaje video proprii sau găsite pe Youtube, cu invitați care "vin" în video-conferința noastră prin intermediul telefonului propriu și tot așa. N-am pierdut nimic din calitatea actului de predare, am adaptat exercițiile practice și activitățile pe care le aveam de făcut. Studenții care participau și înainte sunt tot acolo. Activi, veseli, interesați. Dar pandemia mi i-a furat pe ceilalți. Pe cei pe care i-aș fi "agățat" direct cu o întrebare, fiindcă îi vedeam pierduți în lumea virtuală. Acum, că toți s-au mutat acolo, e tare greu să-i mai găsim pe cei pentru care trebuie să muncești mai mult, ca profesor. Și oricât ai spune că nu-ți pasă, că cei care vor să învețe, învață, tot doare. Și tot ai da orice la finalul orei să ai un răspuns la întrebările care roiesc în mintea ta.

Câți au înțeles tot? Câți au notat? Câți au început să-și facă listele de contacte de care am zis azi? Câți vor căuta mai multe informații despre… ? Câți vor aplica în profesie ce le-am arătat astăzi? Câți vor exersa ce le-am spus că i-ar ajuta? Pe câți i-am ajutat concret să înțeleagă mai bine lumea în care vor lucra?

Fiindcă, în pandemie sau nu, misiunea mea e aceeași. Ca profesor de jurnalism și comunicare, eu nu sunt doar o sursă de informații. Ci una de experiențe și de relații care, la final, trebuie să îi transforme pe tinerii din fața mea în oamenii care vor gestiona comunicarea în situații de genul celei pe care o trăim în prezent. Sau în oamenii care vor scrie, filma și vorbi despre evenimentele acestea publicului înspăimântat, care le va pândi informațiile din spatele altor ecrane la fel de opace și tăcute ca ale noastre. 

Camelia DINU

conferențiar dr., Facultatea de Limbi și Literaturi Străine 

Universitatea din București

Obstacolele în comunicare pot fi depășite

În fiecare an, semestrul al II-lea este foarte solicitant pentru mine din punctul de vedere al normei didactice și al numărului mare de studenți cu care mă întâlnesc. Când s-au suspendat activitățile față în față, m-am organizat rapid, pentru că de mai bine de trei ani folosesc site-uri pentru toate cursurile mele. Unde am simțit că este nevoie de interacțiune suplimentară, am creat și grupuri de Facebook.

Cel mai important element pe care l-am piedut în această perioadă este atmosfera de lucru în echipă, foarte stimulativă. Cursurile mele de literatură rusă sunt 90% interactive și ele au avut cel mai mult de pierdut. Oricâte funcții ar avea Zoom, Moodle, Google Class etc., farmecul analizei pe text față în față, discuțiile furtunoase, efuziunile și retractările, jocurile didactice s-au spulberat în mare parte. Este un schimb inimaginabil de energie între mine și studenți și el nu se poate face decât față în față. 

Ce am câștigat? Multe eseuri de corectat. În primele 20 zile am corectat cam 185 de teme și am obosit teribil. De aceea, m-am gândit să declar unele teme facultative, dar am primit cam tot atâtea ca la prima tură, când au fost obligatorii. M-am îngrozit, dar m-am și bucurat. Am descoperit studenți care scriu excelent (a devenit chiar o vânătoare!), dar care, cu toată insistența mea, se implicaseră puțin sau deloc în discuții în perioada de dinainte. Unii sunt timizi pur și simplu, alții au teamă de ridicol sau de truisme, alții sunt sceptici, alții sunt opozanți principiali și aleg tăcerea ca formă de protest, alții sunt traumatizați de experiențele de pe la alte cursuri, unde nu li s-au admis opiniile sau au fost ridiculizați etc., etc. Sunt multe motive pentru care studenții care au citit textele nu se implică în discuții. Așa că acum au "vorbit" toți. Și am primit multe lucrări foarte bune, atât eseuri structurate, cât și libere, în funcție de cerințe. De câteva ori mi-au dat lacrimile citind felul în care ideile lui Dostoievski, de pildă, s-au reflectat în inimile și mințile acestor tineri. Fiecare le-a exprimat cum a putut și a simțit nevoia, mai simplu sau mai sofisticat, dar foarte personal. Am avut, astfel, o comunicare mult mai "confidențială" cu studenții.

Unul dintre cele mai dragi (și copleșitoare) cursuri pe care le țin este dedicat lui Dostoievski, Tolstoi și Cehov. În afară de materialele pe care le-am pus la dispoziția studenților, în rusă și română, și de bibliografia primară și secundară, am elaborat teme de reflecție pentru fiecare text parcurs (câte 10-30 de provocări, după caz) și le-am propus filme. De exemplu, studenții au avut de vizionat două parabole mistice și sociale, Lazăr cel fericit (Italia, 2018) și Prostul (Rusia, 2014), pentru a identifica și argumenta idei sau influențe dostoievskiene. S-au descurcat admirabil. La Anna Karenina au de comparat două sau mai multe ecranizări, pentru a observa ce a pierdut și ce a câștigat romanul prin ecranizare și ce a exploatat fiecare regizor. Urmează Cehov, vedem ce și cum va fi. Aceste exerciții au un succes nebănuit.

În urma activităților online pe care le-am desfășurat în diferite forme, simt că studenții au fost mai independenți în gândire, mai autodidacți, și-au asumat o poziție, au exersat tehnoredactarea (am fost foarte pretențioasă cu respectarea normelor) și spiritul critic. Mai ales pe grupurile de Facebook, unde s-au așteptat reacții la lucrările postate, intervențiile studenților s-au dovedit excelente, cu comentarii obiective și pertinente. Și-au citit reciproc lucrările, au folosit emoticoane sugestive, și-au adresat mulțumiri pentru evaluări, indiferent de natura acestora, și totul mi s-a părut foarte fairplay. 

Sunt multe dezavantaje în acest proces didactic online, dar mi-am impus o gândire pozitivă, mă concentrez pe aspectele care mă susțin emoțional, iar profesional privesc totul ca pe o provocare.