Cu câteva săptămâni în urmă, cineva a decis să deschidă cutia Pandorei și m-a întrebat, candid, de ce iubesc literatura. Zâmbind larg, am răspuns atunci că aș putea identifica numeroase motive s-o îndrăgesc și cam tot atâtea s-o detest (întâmplarea a făcut să găsesc vreo patru pentru ambele categorii, spre groaza numerologilor de pretutindeni și spre satisfacția revistei Opt motive). Având la dispoziție o jumătate de ceas matinal, am comis imprudența suplimentară de a intra în detalii, fără îndoială, cuprins de acel amor frischian pentru geometrie care mi-a atras, simultan, admirația și disprețul unor colegi mai puțin bântuiți de demonul simetriei.

Așadar, pentru ce anume ne este prețioasă literatura?

1. Pentru că furnizează, constant și necondiționat, plăcere estetică: lectura este la fel de nurlie ca o amantă tânără și, spre deosebire de ultima, nu costă foarte mult și nici nu te pune în situații scandaloase social sau moral.

2. Pentru că asigură, chiar și la un nivel mediocru de practică propriu-zisă, o formă de supraviețuire a subiectului: până și scriitorii minori își au locul lor într-o literatură nu foarte musculoasă, precum cea română.

3. Pentru că este variată și bogată, indiferent de segmentul preferat de lector sau de scriitor, ceea ce îi confirmă gradul de sănătate.

4. Pentru că se lasă imitată de viață mai des decât se hotărăște s-o imite ea însăși.

Acum, de ce anume nu ne place literatura?

1. Pentru că le oferă tinerilor bântuiți de frisoane hormonale deghizate în crize ontologice șansa dubioasă de a fabrica versuri proaste, punându-i astfel în imposibilitatea de a recurge la reflexul compensator al antecesorilor neștiutori de carte, adică la erotism.

2. Pentru că vastul tezaur de literatură de calitate produs în trecut inhibă (Harold Bloom a numit acest fenomen "anxietatea influenței").

3. Pentru că, oferind un instrumentar al empatiei, umple grilele de socializare de citate clasice decupate din context și plasate defectuos, în proporție directă cu lipsa de judecată estetică a colportorului.

4. Pentru că, imitând viața și permițându-i acesteia din urmă s-o imite la rându-i, reușește, în cele din urmă, să ne dezguste și de una, și de cealaltă.

La final, un practician al hegelianismului s-ar grăbi să distileze o sinteză pornind de la teza iubirii de literatură și trecând prin antiteza detestării acesteia, dar eu, ca vredni9c iubitor de tensiune dialectică, prefer să las lucrurile în echivoc perpetuu.