"Wherever I am/ I am what is missing." (Mark Strand) – mă gândesc în timp ce parcurg cel mai recent volum de versuri al Svetlanei Cârstean, într-o duminică ploioasă, pe-o bancă din fața Teatrului Național, "când afară plouă mărunt/ și pericolul pare mai departe ca oricând."

Sînt alta a apărut la începutul anului 2021, la editura Nemira, și adăpostește în paginile sale mărturii incisiv de sincere despre absență și prezență, despre apropiere și depărtare, despre acțiune și efect. Dar, mai mult decât atât, Sînt alta însumează toate acele cuvinte care rămân nespuse, toate acele firimituri care ne scapă printre degete, toate acele spații mult prea strâmte pentru a fi locuite, toate acele sentimente aproximate, care nu au un nume al lor. Svetlana Cârstean expune în versurile ei întregul cumul de intuiții și de senzații pe care le ascundem cu toții în propriul "jardin secret", convinși fiind de unicitatea trăirilor noastre.

Poeta explorează nu doar propria geografie interioară, ci palpează însuși corpul lumii, așa cum îl vede ea, în continuă schimbare, cu pescari – "mereu alții", cu un munte care se apleacă spre mare, cu hoteluri cu ferestre deschise și pereți subțiri, în țări unde războiul e singura certitudine și avioanele care tranzitează orizontul sunt o amenințare. Unde și cum se intersectează cele două corpuri, dacă nu în și prin intermediul limbii? "În fiecare dimineață/ cobori muntele ca să ajungi la mare/ În fiecare dimineață/ pescarii sînt mereu alții/ și niciodată nu știi dacă sînt rude-ntre ei." Nu este, oare, coborârea muntelui echivalentul adâncirii în universul nostru interior, atât de fragil și de schimbător? Și ce sunt pescarii dacă nu întruchiparea celor mai obscure gânduri și sentimente care-și aruncă năvoadele ca să ne ia cu asalt mintea și inima?

Forța versurilor provine din însăși eleganța repetițiilor, din acel zoom in, pe care fotograful apasă lent, ca să nu sperie prada. Tot așa, poeta introduce detaliu după detaliu cu precizia chirurgului care știe cum și, mai ales, când trebuie să taie: "acum totul este foarte puțin/ și cînd puținul se termină/ vine greu altceva/ tot puțin/ și la fiecare puțin/ se adaugă încă puțin/ atît de puțin încât/ mereu e ca și nimic." Repetiția nu este excesivă, nu încarcă textul, ci mizează pe nuanțele pe care cuvântul repetat le dobândește cu fiecare poziționare a sa într-un nou teritoriu semantic. Suntem martori la o disecare a sinelui care nu sfărâmă și nu distruge, așa cum suntem obișnuiți, ci, paradoxal, întregește, permite ființarea: "sînt efectul tău/ al gîndului tău/ al unuia dintre gîndurile tale/ ascunse/ al tuturor gîndurilor tale din această clipă/ în care citești."

Cuvintele nu sunt, astfel, entități de sine stătătoare, nu există doar în strânsoarea propriilor definiții, ci îndeosebi în afara lor. Ele sunt pentru fiecare dintre noi altele, chiar și atunci când desemnează același lucru. Această alteritate a cuvântului – și implicit a limbajului – este o temă recurentă în poezia Svetlanei Cârstean. În Trado, volum apărut în 2016 la Editura Nemira și scris împreună cu poeta suedeză Athena Farrokhzad, Svetlana Cârstean spune: "vreau să știu / dacă dicționarul face față crizei sau nu/ dacă face față cețurilor sau nu/ dacă orice absență din viața noastră/ generează automat o absență în dicționar./ sau dacă în locul dicționarului plin rămâne/ o plasă de prins pești/ cu ochiuri largi/ prin care se vede marea."

În "Sînt alta", poeta instituie o rânduială, o ordine a cuvintelor, de data aceasta pornind de la prezența, și nu de la absența lor: "(reguli)/ orice cuvînt folosit e o ființă diferită de cuvîntul din/ dicționar/ orice cuvînt e altul/ atunci când se plimbă din gură în gură/ de pe o limbă pe alta/ și din țară în țară".

Forța versurilor rezultă deopotrivă și din siguranța cu care poeta spune "sînt". Verbul la persoana I singular apare de 49 de ori în volum (și încă o dată în titlu) și este folosit nu doar pentru a spune cine este eul poetic ("sînt fata decalajului/ (…) sînt efectul frumuseții grăbite și trecătoare/ consecința excitației și a nerăbdării/ sînt amiaza în care/ v-ați cunoscut/ (…) sînt fiica interdicțiilor/ și supraviețuitoarea lor"), cât și pentru inventarierea acelor ipostaze care pot periclita sinele și, implicit, relația sa cu lumea și, deci, cu Celălalt ("Sînt în pericol/ să nu mai iubesc pe nimeni altcineva/ și asta fără să urăsc pe nimeni altcineva în loc/ (…) Sînt în pericol ca mintea mea să fie/ iar cîmpul de luptă al unui război care încă n-a început./ Sînt în pericol să nu pot accepta efectele faptelor noastre/ recente.)"

În Trado, războiul este ereditar și necesar ("În războiul acesta le era indiferent împotriva cui luptau/ Important era să lupte.") și, înainte de a fi un război propriu-zis, este o luptă la nivelul limbajului între cei care știu toate cuvintele din dicționar care pot să rănească și cei care aleg să facă uz de ele. În Sînt alta, războiul este latent, armele lui sunt mute: "și stăm online amîndoi/ fără corp/ fără voce/ nu spunem nimic/ nu scriem nimic/ ca doi morți/ en ligne/ nu mai existăm de mult/ unul pentru altul/ dar nu ne mișcăm de aici / din linia întîi." Această prezență a absenței, această estompare a inamicului duce la reconfigurarea întregii idei a dușmanului, a celui care ni se opune. "Sînt în pericol să nu-mi mai recunosc inamicul", afirmă Svetlana Cârstean. Lipsa inamicului, în acest context, nu înseamnă însă și lipsa războiului, căci în absența unui obiect concret care să joace acest rol, câmpul de bătălie se mută. Lupta nu se mai dă între mine și tine, iar Eu devin propriul inamic.

"Dans le livre que je n’ai pas écrit, il n’y avait que toi." (Marguerite Duras) este cheia de interpretare care ni se oferă la începutul volumului. În cuvintele lui Marguerite Duras înțelegem, de fapt, cât de importantă este relația Eu-Tu din această carte, unde Tu nu este nimeni altcineva decât Celălalt, Inamicul, Dușmanul, cel pe care nu-l poți iubi, cel care nu-ți (mai) știe limba. Însă, în accepțiunea filosofului Martin Buber, nu putem vorbi despre o relație Eu-Tu, fără a vorbi despre relația dintre Eu și Acela. Și, dacă prima "propune un raport de reciprocitate", cea de-a doua instituie "un raport între un subiect cunoscător și obiectul cunoașterii sale, între o persoană care posedă și lucrul posedat" (Martin Buber, Eu și Tu, trad. de Ștefan Augustin Doinaș, Humanitas, 1992, p. 14.). Cu alte cuvinte, nu putem ajunge la o relație Eu-Tu fără a trece printr-o relație de tipul Eu-Acela. Nu-l putem cunoaște cu adevărat pe Celălalt fără să-l posedăm. Ba, mai mult, nu doar trecerea de la Acela la Tu suferă mutații relaționale, ci și manifestările lui Eu se schimbă: "Căci Eu din cuvântul fundamental Eu-Tu este altul decât cel din cuvântul fundamental Eu-Acela." (Martin Buber, p. 29). Și atunci cine sunt Eu și cine ești Tu? Svetlana Cârstean nu se sfiește să ne ofere un posibil răspuns: "e-adevărat că limba ta îmi amintește mereu/ că tu pentru mine ești o țară/ și eu pentru tine la fel/ că eu pentru tine sînt alta/ și tu altul".

Sunt multe moduri în care poți să spui "Sînt alta". Poți să o faci cu ochii larg deschiși, mirându-te de consistența cuvintelor. Poți să o spui cu resemnarea (sau cu optimismul) celui care a spus: Niciun om nu poate să intre în apa aceluiași râu de două ori. Poți să rostești cuvintele mecanic, ca un copil care-și spune rugăciunea mult prea repede, doar ca să se arunce ca o săgeată asupra bucatelor de pe masă. Poți să o spui în șoaptă sau poți să o scrii.

"Sînt alta" poate să spună și cea de lângă tine. Și tu să nu simți nimic. Nici tristețe, nici bucurie, nici măcar uimire. Svetlana Cârstean ne arată că poți spune asta privindu-ți inamicul în ochi, pentru că așa doare cel mai tare: "Sînt alta./ N-are niciun rost să-mi faci portretul./ Sînt mereu alta."

Svetlana Cârstean, Sînt alta, București, Editura Nemira, 2021