Era în jur de ora 22 când intră pe ușa apartamentului. Tocmai când Marcel se ridică din fotoliu, ca să vină în întâmpinarea fiului, din televizor se auziră strigăte și urale. Dinamo dăduse gol. Se bătea cu nu știu ce echipă ca să evite retrogradarea, puțin îl interesa pe Gabriel de asta. Altceva era important. În momentul golului, Marcel nu tresări, nu schiță absolut nimic.

Dacă nu se poate bucura de golul echipei lui favorite, înseamnă că situația pierderii lui Lucky îl apasă îngrozitor de tare, își zise Gabriel, în timp ce se descălța.

Cei doi bărbați se îmbrățișară. Gabriel își cercetă tatăl cu privirea. Petele cafenii de pe piele – semnele bătrâneții care apăruseră în urmă cu zece ani – crescuseră mari, se căsătoriseră și făcuseră copii. Nu îl mai văzuse de la Crăciun și se mustră în sinea lui că îl lăsase singur atâta vreme, doar cu Lucky să-i țină companie.

– Îți pregătesc ceva de mâncare? Vrei și un ceai cumva?, îl întrebă Marcel, frământându-și mâinile de emoție.

Emoția revederii fiului după o perioadă îndelungată sau emoția întâlnirii cu el în niște împrejurări nu tocmai pozitive, Gabriel nu își putu da seama exact ce se afla în spatele acelui gest.

– Nu, mersi! Am mâncat un sendviș înainte să plec din București, iar de ceai n-am poftă, zise el.

Marcel dădu aprobator din cap, apoi se retraseră amândoi în sufragerie, fiul pe canapea, tatăl în fotoliu. La televizor, meciul se terminase cu victoria lui Dinamo, iar acum analiștii sportivi dezbăteau partida în studioul Digi Sport. O bucurie care trecu neobservată, o picătură într-un ocean. Altele necesitau atenție în momentul de față. Gabriel intră direct în miezul problemei:

– Nu te îngrijora, mă duc la calculator mai încolo, am stickul la mine, o să trec pe el o poză cu Lucky, iar mâine, cum deschid ăștia la xerox pe Petre Ispirescu, mergem la ei și scoatem niște afișe mari și clare, să le lipim peste tot în oraș. Într-o săptămână de căutări, trebuie să-l găsim pe Lucky, oricât de departe s-ar fi rătăcit, sigur nu ajungea până în Honolulu.

Nici Gabriel nu credea cu toată convingerea în ceea ce spusese, dar se strădui să interpreteze fără cusur rolul ăsta, ca să-i insufle puțină speranță în inima bătrână a lui taică-su.

– Bine, facem cum spui tu.

Marcel nu era prea vorbăreț din fire, dar îl trăda mereu privirea blajină, aproape la fel de pură ca a bichonului pe care îl scăpase din lesă. Chiar dacă buzele, de multe ori, îi erau strânse cu fermoarul, ochii lui erau portavocea mută a unui suflet care încerca și el să-și găsească rostul în lume și, în căutarea acestui rost, se lovea de tot felul de obstacole și dificultăți, simțea durerea și bucuria, căldura și răceala, extazul și agonia și le striga pe toate în felul său. Prin intermediul ochilor.

Mai schimbară câteva vorbe banale despre drum, vreme, bagaje, apoi Gabriel îl lăsă pe taică-său să se culce și se duse în baie să se bărbierească.

Își privi chipul în oglindă. Arăta bine, odihnit, vitalitatea încă îi scăpăra în privire, ceea ce era un câștig important, doar țepii bărbii își revendicaseră teritoriul obrajilor, precum vegetația unei regiuni după ce a fost părăsită de oameni. În timp ce se dădea cu loțiune de bărbierit, își aminti o scenă de când începuse să se radă serios. Maică-sa trăia pe-atunci, încă nu fusese diagnosticată cu cancer de col uterin, iar zilele aveau greutatea unor fulgi de pernă.

– Ce urât îți stă cu barbă! S-o dai jos! Arăți ca un țârcovnic, îl lua Marcel peste picior în glumă.

– Dar de ce să și-o dea jos? Îi stă chiar foarte bine! Uite ce profil are, zici că e actor, îi lua apărarea maică-sa.

Atunci, Gabriel ridica lama Gillette în aer, așa cum un rege sau împărat și-ar fi ridicat sceptrul și, pe un ton pompos, spunea:

– O să aplic înțelepciunea lui Solomon asupra propriei bărbi. Jumătate de față o las acoperită, cealaltă jumătate mi-o rad. Uite așa, ca să împac și capra și varza.

Și părinții se uitau lung la Gabriel, apoi toți trei izbucneau în râs.

– În onoarea ta, dragă mamă!, zise Gabriel, bărbierindu-se așa cum o făcea mereu, doar pe obraji și pe gât, lăsându-și continuitate la perciuni, mustață și pe bărbie.

Își făcu și duș, apoi merse în dormitor și deschise calculatorul vechi al lui taică-su. Marcel nu îl folosea decât pentru șah online și ca să verifice scorurile meciurilor de fotbal, fiindcă juca ocazional la pariuri, sume infime, cât ai da pe o franzelă, două, nu ceva exorbitant, ăsta fiind singurul lui lucru apropiat de ceea ce se cheamă viciu.

Însă, Gabriel nu avea niciun meci de fotbal de verificat. Avea de făcut un pariu cu o miză mult mai mare: să-și găsească câinele pierdut cu ajutorul unor afișe. Căută pe telefon o poză clară cu Lucky, în care să se vadă zgarda de la gât cu medalionul pe care era inscripționat numele lui, o găsi, și-o trimise pe Facebook Messenger și o descărcă pe calculatorul lui Marcel. Intră apoi într-un progrămel de editat fotografii, adăugă numărul lui de telefon și textul: "Bichon maltez pierdut. Răspunde la numele de Lucky. Ofer recompensă". Se opri. Îi veni să râdă. Oare ce recompensă putea el să ofere? Sau cât de substanțială să fie suma recompensei, mai bine zis?

Habar n-avea. Trecuse și el acolo cum văzuse că se procedează, în general, pe afișele cu animale de companie pierdute. Ca mijloc de persuasiune, gândi. Avusese cursuri întregi despre asta la masterul de publicitate pe care îl absolvise la Universitatea din București, cu toate că, în afara unor stagii de practică plătite, nu profesase deloc în acest domeniu.

În fine, o să vadă el pe urmă ce și cum. Important era ca Lucky să fie găsit. Medalionul de la gât era cel mai important detaliu în viitoarea anchetă desfășurată de solidarii cetățeni necunoscuți ai Craiovei.

După ce edită fotografia, introduse stickul în unitatea centrală a computerului și o salvă pe el. Stinse calculatorul și rămase o vreme cu privirea ațintită într-un punct care nu aparținea realității și cu gândurile împrăștiate. Era trecut de ora 23 și lui Gabriel îi venea să se culce și nu-i venea în același timp.

Până la urmă hotărî să mai stea puțin. Deschise sertarul biroului lui Marcel, care fusese al lui cândva. Niște cursuri de facultate trase la xerox (se miră cum de nu le aruncase până acum, era puțin probabil ca vreuna din hârtiile alea să-i fi lăsat amintiri plăcute), un breloc cu Turnul Eiffel, altul cu Turnul Londrei, ambele primite cadou cine știe când, ambele concurând pentru titlul de kitsch-ul suprem al obiectelor de pe și din birou și, nu în cele din urmă, două exemplare fără autograf din Micile neplăceri ale vieții, volumul de proză scurtă cu care debutase. Avusese vânzări modeste, dar recenzii elogioase din partea criticilor de specialitate și a bloggerilor amatori de literatură, cumva mirajul faimei care nu ține nici de foame, nici de sete, dar te face să crezi că poți înlocui iubirea cu vanitatea. Iar în privința banilor, trebuie să fii naiv de-a binelea să crezi că un autor debutant în România își poate cumpăra din scris o vilă cu piscină, iar la evenimentele literare din alte orașe să se deplaseze numai cu avionul privat.

Dar Gabriel scrisese totul din plăcere (sau așa îi plăcea să se mintă). În orice caz, deschise la întâmplare volumul de deasupra din sertar și inspiră cu sete aerul paginilor scrise de el. Narcisism? Posibil, deși îi venea să facă asta cu orice carte proaspăt tipărită, îi plăcea enorm mirosul de tipar.

Când să pună cartea la loc, mâna îi rămase parcă suspendată în aer. Dincolo de cursurile vechi trase la xerox, de suvenirurile din călătorii, dincolo de multe alte nimicuri, pe fundul sertarului, zăcea, asemenea unei comori îngropate la mare adâncime, o poză înrămată.

– Ah, Gabriela, aici erai!, zise el cu voce tare, apoi fața i se lumină de o emoție aparte.

Scoase poza fostei sale iubite din sertar, îi desfăcu rama și se uită pe spatele fotografiei: "Să nu mă uiți, boule!" – un scris de stilou, îngrijit, în contrast total cu franchețea mesajului. Întoarse fotografia pe cealaltă parte și își privi partea frumos-zbuciumată a trecutului.

Buzele pline și coapte ca miezul roșu al pepenelui-verde. Nasul purtat pe sus ca un drapel al mândriei și aroganței sau ca o sperietoare care să țină la distanță dăunătorii de slăbiciunile ei interioare. Paradoxal, puteau fi adevărate ambele enunțuri sau niciunul. Două șuvițe desprinse din părul ei blond, împrumutându-i Gabrielei personalitatea dificilă, îi adumbreau ochiul stâng. Era ca și cum ai fi privit printre jaluzele Melancholia răsărită pe cerul nopții, planeta albastră fictivă din filmul omonim al lui Lars von Trier. O priveai fără să știi că ea te privește pe tine cu frumusețea aceea astrală, distantă și detașată, conștientă de iminentul sfârșit al tuturor pământenilor.

Să nu mă uiți, boule! Își aduse aminte de vara aceea ca o siesta prelungită din vocabularul căreia nu făceau parte cuvinte precum frământare, angoasă, dilemă. Gabriel și Gabriela la piscină, Gabriel povestindu-i Gabrielei despre ultimul film văzut, L’Avventura de Antonioni. Gabriela ascultând cu ochii mari și curioși, mai limpezi decât apa proaspăt igienizată a piscinei despre periplurile Monicăi Vitti în film. Apoi sărutul ei brusc și neașteptat pe gură. Gustul buzelor ei înșelător de dulce, venin și antidot la venin în același timp pentru vârsta de-atunci a lui Gabriel, optsprezece ani în prag de coacere. Trupul ei lungindu-se pe șezlong și vocea îndemnându-l: Hai, unge-mă cu cremă pe tot corpul. Vârfurile degetelor lui îmbibate în cremă pornind într-un soi de pelerinaj, începând cu clavicula, trecând printre omoplații ca doi străjeri ce păzeau poarta castelului fermecat, apoi marșând pe puntea castelului, coloana ei, până la zidurile de apărare, cu două turnuri rotunde, construite din cea mai rezistentă cără…ce s-o mai dăm în metafore, își reproșă Gabriel, până la buci, frate! Ah, bucile ei perfecte, ele și cu blana dungată a tigrului, apogeul Creației, nu altceva!

Slipul i se umflase vizibil. Ar fi vrut s-o pătrundă chiar atunci, chiar acolo, un faun și o nimfă aducându-i tribut lui Eros pe marginea piscinei. Dar vremea faunilor și a nimfelor trecuse, se risipise în neant, iar acum trebuia să se supună legilor moralei și civilizației. Un moment de respiro, după care degetele lui urcară pe șolduri, ca să coboare din nou pe buci (slipul umflându-se iar) și mai jos de buci, pe coapse, pe gambe (slipul umflându-se tot mai mult)… nu, era prea de tot, senzația era aiuritoare de-a dreptul. Trebuia să se gândească la ce mâncase în dimineața aceea, ah, da, ouă, brânză, roșii lapte, patru cuvinte și permutările lor, dacă jongla așa cu ele, cu siguranță că umflătura va da înapoi, cu siguranță că nu se va face de râs la piscină, așa că lapte, roșii, brânză, ouă, roșii, ouă, lapte, brânză, ouă, lapte, brânză, roșii, apoi Gabriela punând o mână pe piciorul lui – Ce faci, nu mă mai dai cu cremă?, slipul umflându-se imediat la loc după tot efortul de adineauri, nu, așa nu merge, trebuie să recurg la ceva radical, și Gabriel se aruncă în apa piscinei încă răcoroasă la orele acelea ale dimineții, se aruncă în ea ca într-un ritual purificator.

Revenind cu mintea în prezent, Gabriel zâmbi. Să iau fotografia cu mine la București? Cred că va avea aceeași soartă ca aici, va zace pe fundul unui sertar. Probabil că asta e menirea comorilor, până când cineva le dezgroapă și se bucură de conținutul lor. Eu mi-am dezgropat-o pe a mea, își zise și puse fotografia la locul ei.

Începu să caște. Se uită la ceas și decise că e vremea să doarmă. Un gând, însă, îi mai dădu târcoale înainte să închidă ochii.

Să nu mă uiți, boule! Cât ar fi vrut să reușească asta, dar uite că se întâmplă lucruri rele și neprevăzute, îți pierzi mama, pe urmă îți pierzi câinele dăruit pentru a face mai suportabilă pierderea mamei și poți ajunge, din pierdere în pierdere, să-ți pierzi însăși voința de a te da jos din pat dimineața – asta ar fi cea mai cruntă dintre pierderi. În fine, toți pierdem câte ceva, ideea e că viața se furișează parșiv în spatele tău și te înjunghie cu pumnalul ascuțit al suferinței, o crimă de cele mai multe ori nedreaptă, nejustificată și complet absurdă, o crimă care nu iartă și nu ocolește pe nimeni și, tocmai din cauza asta, toate momentele care ți-au luminat cândva existența, copilăria cu naivitatea și jocurile ei, adolescența cu înflăcărarea și iluziile ei, rămân depozitate în cufere vechi într-o mansardă a memoriei, iar anii vin și trec peste ele și le îmbracă în praf și pânze de păianjen.

(fragment de roman)