În cea mai recentă carte a sa, Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, Doina Ruști ne propune să ne așezăm comod pe divan și să ne imaginăm că întrezărim contururile unor consemnări mai puțin obișnuite din epoca fanariotă. Totul, de la umbra gulerului de blană sau a ișlicului, pare învăluit în parfum:

"În prăvălie a intrat o femeie, o jupâniță, cu cealma legată artistic deasupra urechii, cu niște ochi care te făceau să uiți cum te cheamă. Iar această chiramelă distinsă, ignorându‐l pe Dănache, rămas cu gura căscată, a cerut două dramuri de săricică.

Jupânița se unduia, așteptând ca băcanul să‐i împacheteze flaconul, iar la fiecare mișcare, în nările lui Dănache ajungea parfumul unui iatac în care el n‐avea să ajungă vreodată."

Cele 47 de povestiri mi-au atras atenția în special prin modelul narativ, divers și modern, ceea ce mă face să încep cu povestirea Clanul lui Narcis, în care remarcăm încă de la primele paragrafe relația intertextuală cu romanul de debut al Doinei Ruști, Omulețul roșu. Ceea ce ne interesează în special este trecerea de la rememorarea unui episod autobiografic la descrierea cât se poate de veridică a tabloului pe care, deși îl vedem, căci aproape fiecare povestire se bucură de ilustrație de epocă, nu-l simțim ca autoarea. Nu simțim alageaua (pânza) anteriului, nu bănuim că stofa albă nu prea se purta, pentru că era greu de întreținut și nici nu ne gândim că ținuta mustăciosului Aredio Sochim este una de ocazie. Îi deslușim farmecul din privirea profundă, care ne țintește direct, dar nu simțim nici măcar a zecea parte din "dorința acută" a subiectului portretizat de a nu fi uitat, de a fi privit cu adevărat, adică analizat, ca "față cu pretenții și cu speranțe", căci "să-ți faci o fotografie e până la urmă un amor destul de ciudat, exact ca atunci când scrii un roman și vorbești despre tine".

Anatomie a narcisismului care-l bântuie pe orice creator, portretul lui Sochim se transformă treptat într-o subtilă caricatură.

Apoi, există un personaj-reper, reluat în mai multe texte, Alecu Moruzi, amintind de constanta contextuală, istorică: nu se poate vorbi despre epoca fanariotă, nici măcar despre ciudățeniile ei amoroase, fără a face referiri constante la domnitorul fanariot, fie el Moruzi sau Mavrogheni. Însă primul capătă consistență, ca cititor asiduu al reclamațiilor trimise de târgoveți, o instanță epică, făcută parcă să întărească nuanța bizară a întâmplărilor:

"Mereu pe cai mari, cu un tată bazat, rude sus‐puse și însurat cu o femeie pe care o vedeai și cădeai pe spate de cât de frumoasă era, Moruzi a fost un principe fanariot memorabil. După cum se vede din portrete, nu puține, era un tip sobru. Purta haine decente, cu guler de calitate, genul care ține la tăvăleală și face impresie, indiferent de schimbările modei. De altfel, știm, din numeroasele decrete pe care le‐a dat, că detesta luxul, în asemenea măsură încât din când în când dădea poruncă boierilor s‐o termine cu extravaganțele, să fie ceva mai modești, mai cumpătați în alegerile vestimentare, în cumpărarea trăsurilor."

Avem parte de întâmplări amoroase mai "ciudate"? Cu siguranță. În Manda, povestire fabuloasă, ne dăm seama care este manifestarea pasională neașteptată abia atunci când citim despre stăruința în nefericire a Mandei, soția lui Arghir, "un tip" despre care nu e nevoie să știm prea multe.

Ne surprinde și povestirea Pensionarul fanariot, declanșând întrebări inițial, care duc treptat spre o vizită nocturnă, făcută de iele bătrânului seimen (ostaș plătit) Ene. O pasiune stranie apare în Calul, una dintre ultimele povestiri, unde este vorba despre obsesia neobișnuită a unui tânăr serdar față de un cal cu o privire care spune mai mult decât un om:

"Era un animal remarcabil, mai mult, chiar un partener. Într‐o noapte, i s‐a părut că‐l vede la geam, sforăind cu subînțeles. Au fost zile când orice‐ar fi spus arunca și‐o privire spre cal, ca să se asigure că‐l aprobă. Era ceva între ei, încât serdarul s‐a hotărât să‐l cumpere, mai ales că bietul animal rămăsese fără stăpân."

Metamorfozarea emoțiilor și a legăturilor păstrează nota ironică a celorlalte povestiri.

Tensiunea epică este calitatea principală a acestor texte scurte, cu incipituri ex-abrupto ca în povestirea Așteptări otrăvite. Gândindu-ne la rezonanța muzicală (dar mai ales ideatică) a acestui titlu, intrăm, sau, mai degrabă, penetrăm cu avânt de berbece ce dărâmă ziduri în universul (evident fanariot) al doctorului cu patru copii, dornici de o mamă, și cu un fel de guvernantă dornică de măritiș (evident, cu doctorul). Totul începe cu numele ei, procedeu reluat și în povestirea Seducătorul fanariot, unde incipitul in medias res se construiește tot în jurul unui nume: "Ecaterina era sora lui Alexandru Moruzi". Povestirea Un tip fără cuvânt, începe direct prin detalii care par să elucideze titlul:

"Ioniță Racotă a făcut un jurământ sacru, anume să se însoare cu o fată, dar când vine sorocul, refuză categoric". Întâlnim și exemple de incipituri cronicărești, de factură istorică, precum cel din povestirea Mărturia argatului , care debutează cu o fixare temporală succintă:"Anul 1795, luna februarie".

Alte incipituri introduc cititorul cu precauție pe tărâmul (parțial) închipuit:

"Este momentul să ne oprim asupra unui portret: o femeie ciudată rău, căreia nimeni nu putea să-i reziste." (O femeie căreia nu i-a rezistat nici împăratul). Parcă ne-o imaginăm pe autoare ridicând ochii din manuscris, (tot fanariot, dar în alt registru), scoțându-și ochelarii și îndemnându-ne cu un zâmbet să schimbăm puțin stilul narativ. Un incipit inedit, savuros, întâlnim în povestirea Atracție nebunească, unde o întrebare retorică, funcționează ca un captatio benevolentiae: "Vă mai aduceți aminte de Cornea Brăiloiu?".

Un incipit bazat pe specificarea clară a cadrului spațio-temporal al narațiunii, într-un stil spumos, ce imită telegraficul, apare în povestirea Strania pasiune a lui Axinte: "Epocă fanariotă, mahalaua Gorgani, pe lângă Cișmigiul de azi, pe atunci o baltă cu pești".

Elementul-surpriză, procedeu narativ la care nu mulți se încumetă, apare în incipitul textului O femeie cu nume și un scriitor neștiut:

"În fine, am găsit un document în care femeia, știti, nevasta, de obicei anonimă, are nume!". Nu în ultimul rând, creionarea incipitului prin tehnica narativă a detaliului semnificativ se regăsește în povestirea O femeie, mai mulți bărbați: "Înaltă, zveltă, cu pantofiori trandafirii din piele subțire".

Nici nu e nevoie de mai mult pentru a ne-o imagina pe această anonimă fanariotă înconjurată de bărbați.

Diversitatea și amprenta personală se regăsesc și în plan narativ. Faptele devin bizare în zonele cele mai puțin cercetate ale vieții. În povestirea Degetul, de exemplu, istoria Chivei și a mult mai tânărului Gheorma nu prea poate fi considerată amoroasă. Donația bătrânei față de tânărul negustor de sclavi nu pare să aibă rațiuni amoroase, dar pe măsură ce citești intri pe teritoriul unor legături pe care numai aventura și dorința de supraviețuire le-au creat. Din toată istoria nespusă a unui fugar rămâne doar actul de donație, semnat cu "dăcitul" - amprentă ce se păstrează și azi, înnegrită, fără o formă definită, și o vedem și noi, scanată, în carte.

Legături imprecise și tulburătoare tocmai prin elipsă apar și în alte povestiri. Să considerăm că și prietenia neobișnuită, chiar obsesivă a călugărului din povestirea Sluga nemuritoare față de Dobrin reprezintă tot o astfel de legătură.

"Prietenia dintre el și fiul slugii Dobrin era un reper pentru târg. Puteau fi văzuți adeseori împreună, Dobrin – împopoțonat rău, iar călugărul cu pletele în vânt. Erau de nedespărțit, de neconceput separat. Până într‐o zi, când prietenia lor s‐a stins brusc, fără explicații, fără consolare pentru călugăr."

Alteori este vorba despre fetișuri, bucurii sau pasiuni secrete, ca atașamentul ursuzului Maxim, din povestirea Slăbiciuni, față de cerceii lui cu gușteri din onix, plăcere neînțeleasă de familie, care îl denunță direct la Palat.

Apar și fapte dramatice, săvârșite în numele unei pasiuni, dar și loialități neînțelese, ca cea a poetului Rigas față de vestitul tâlhar Pazvante Chiorul.

Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot reprezintă o invitație în lumea vechiului București, cu parfumul lui de tutun de narghilea, de zaharicale, dar și de sânge vărsat pe nedrept, cu atingerea mătăsoasă a șalurilor în stil oriental, tivite cu cu blană, dar și cu asprimea "atingerilor" de toiege, aplicate la tălpi ca pedeapsă, într-un număr ce depășea, de multe ori, suta. O epocă a contradicțiilor ce sunt surprinse cu subtilitate și pasiune:

"Călugării visau pantofiorii roz, iar în nopțile verii, care învăluiau Bucureștiul cu vrăji, se auzeau inconfundabilele răbufniri ale sângelui. La vecernie, mahalaua se umplea de suspine, de foșnetul care însoțește plânsul înăbușit, iar în dințișorii străvechi ai bătrânului clopot se strecurau speranțele călugărilor de la Antim."

Cele 47 de povestiri despre legături bizare constituie o veritabilă radiografie a unei epoci cu baze reale și amprentă orientală, documentată în arhive și înfrumusețată prin ficțiune. Și nu în ultimul rând - un volum ilustrat.

Doina Ruști - Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, Litera, 2022