Putem contempla o fabrică? Rodrigo Fonseca ne arată că da, în Elegie unei fabrici (Elegía a una fábrica). Nu numai că îi putem contempla măreția arhitectonică, ci și profunzimea interioară. Căci da, pentru Fonseca, și fabrica are profunzime, are trăiri și respiră prin plămânii fiecărui muncitor, plânge prin ochii fiecărei victime a unei explozii și suspină în liniștea de dintre schimburi...

Se poate vorbi despre singurătate în cazul unei fabrici? Cu siguranță: "Sirena a rămas deja fără voce și fără plămâni,/ fabrica este deja solitară între sol și înălțimi/ se află deja între praf și vânt/ sub ploaie, sub lună, sub soare,/ suportând lenta dezintegrare sub imperiul atâtor ani/ luni,/ săptămâni,/ zile,/ ore,/ minute și secunde ce se-acumulează și se multiplică,/ asemenea viermilor dintr-un cadavru". Imagine-clișeu a procesului de descompunere sau strigăt deja întârziat al revoltei față de pierderea avântului muncitoresc?

Niciuna sau poate amândouă, pe fondul ruinat al acestui "cadavru de oțel, ciment și piatră/ strofă elegiacă a sfârșitului burghez".

Să fie într-adevăr sfârșitul? Următoarele versuri pun sub semnul întrebării acest lucru: "Încă păstrează impactul gloanțelor în pereți/ încă păstrează urmele de pamflet clandestin,/ de sudoare,/ de oboseală,/ de foame și de grijă./ Tu nu vezi, dar are umbre/ de vieți obosite/ de mușchi rupți/ de nervi distruși,/ de foame și de epuizare,/ de ură mocnită,/ [...] de sânge vărsat".

Dacă sfârșitul "burghez" e dubitabil, începutul speranței într-un viitor mai bun este, cu siguranță, garantat. Rămâne de văzut, însă, dacă speranța se va adeveri...