Sally Rooney a devenit faimoasă cu romanul Oameni normali, mai știți? În noul volum păstrează ceva din naturalețea stilului care i-a determinat pe unii s-o compare (exagerat, zic eu) cu J.D. Salinger.

Sunt două personaje centrale: Alice, scriitoare faimoasă, după o perioadă de burnout, și Eileen, prietena ei cea mai bună, editoare la o revistă literară. Cele două femei sunt în esență foarte asemănătoare, atât de asemănătoare încât ajungem să le confundăm uneori pentru că amândouă sunt rezervate, au puțini spre deloc prieteni, sunt intelectuale și-și pun tot felul de probleme despre lumea înconjurătoare și despre perioade din istorie.

Capitolele alternează: cele dedicate lui Eileen sunt la început plictisitoare din cauza stilului ales: vorbire indirectă, cu sute de el a spus și ea a spus și pe urmă el a spus și ea spus, dar cele alocate lui Alice atrag mult pentru că dacă Sally Rooney are cu adevărat talent, el se vede mai ales în dialoguri și în redarea precisă a gesturilor care fac romanul plin de viață și ne trag pe noi, cititorii, de mână în aceeași cameră cu personajele și știm exact cum deschid o sticlă de vin, cum spală vasele și cum se dezbracă.

Rooney oferă celor două femei câte un bărbat cu care să încerce o relație. Cel atribuit lui Eileen, Simon, este prințul din poveste, băiatul gata să rezolve tot, cel care face întotdeauna ce vrea femeia iubită, așa încât nu este tocmai credibil, deși are și el câte o îndoială din când în când, pe care o rezolvă tot după cum vrea femeia. În schimb, perechea lui Alice, Felix, este în sfârșit un personaj reușit deplin, el este complex, nu face parte din mediul ei, nu citește cărți și lucrează într-un depozit. Deși este cam prea înțelept pentru educația lui, trecem peste asta pentru că pur și simplu fascinează, e uman, e real, are bune și rele, face tâmpenii și nu știe cum să le îndrepte, dar trăiește și gândește.

Alice stă acasă, scrie, citește și se uită la televizor, Felix îi spune că e frânt de oboseală și nu poate să vină s-o vadă, iar între timp ce face el? Iese cu amicii, se îmbată, dansează, intră pe Tinder să vadă noutățile, iar mai bea, iar dansează, iar intră pe Tinder și, abia când se plictisește de atâta distracție fără rezultat, îi scrie ei că vine s-o vadă.

Autoarea se ocupă în detaliu de prezentul lui Alice, dar alege să treacă în revistă toată viața lui Eileen: copilăria, adolescența, tinerețea, joburile, facultatea, certurile dintre ea și sora ei, Lola, prietenia/relația cu Simon. Nu știu dacă a avut o tentă ironică – sincer, nu cred –, dar mi se pare excesiv ca în mai toate cărțile lansate recent să apară tema climate change, oricât de interesați sau preocupați am fi toți. Faptul că oricum doar o trece în revistă ca pe ceva important, dar de fapt nu dezvoltă tema, mă face să înclin spre nevoia de a atrage mai multe categorii de cititori. La fel, vremea pandemiei mi se pare frivol prezentată: putea foarte bine să renunțe la ea cu totul, dar scriitoarea alege s-o menționeze ca pe un inconvenient minor: viața celor două cupluri nu e aproape deloc afectată, doar le lipsesc petrecerile și prezentările de cărți. Evident că fiecare autor are propria viziune, propriul mod de a vorbi despre un subiect, dar eu personal am simțit că este forțat integrată pandemia aici și nu aduce niciun plus romanului.

Altă temă pe care o abordează Rooney este sextingul: Eileen elaborează o întreagă poveste excitantă pentru Simon, în care îi vorbește de o eventuală soție a lui. Deși nu e nimic nou ca idee, totuși felul în care femeia își construiește fantezia are farmec și reține atenția pentru că de fapt ea încearcă tot timpul să testeze sentimentele lui Simon și vrea să afle care e și care ar putea fi locul ei în viața lui.

Relația dintre cele două femei ar putea purta numele de prietenie, ar putea aminti de cartea lui Balzac: Memoriile a două tinere căsătorite, deși aici niciuna nu e căsătorită, dar există dorința de a-și face confidențe, de a spune mai mult decât spun prietenii în general. Fiecare crede că oferă mai mult decât primește, fiecare crede că iubește mai mult și că nu e apreciată suficient de cealaltă, fiecare e gata să se disculpe, fiecare e de fapt dependentă emoțional de cealaltă femeie.

În mare parte din carte, cele două doar își scriu și avem senzația că așa o să fie până la final: două universuri expuse și explicate altei persoane și totuși atmosfera volumului se schimbă în momentul în care cele două cupluri se întâlnesc și conviețuiesc în casa lui Alice. Are loc revederea, apoi conflictul, pentru că prietenele se simt nedreptățite, au loc izbucniri, retrageri, reveniri și îmbrățișări pentru că de fapt există afecțiune și nevoie între ele.

Există și multă meditație asupra rolului scriitorului în cartea lui Rooney: ea încearcă să vorbească despre ce face sau ce poate schimba un scriitor și concluziile ei nu sunt foarte optimiste; încearcă de asemenea să-și prezinte teoriile referitoare la diferențele de clasă, la confortul celor bogați față de lipsurile săracilor, dar sunt teme tratate cu o oarecare distanțare și oarecum dintr-o nevoie de a fi pe placul cititorului, pentru că totuși oricât de strânsă și originală ar fi o prietenie, nu prea mai scrie nimeni e-mailuri extrem de lungi în care să-și desfășoare gândurile, deși e o alegere, până la urmă.

Cartea are și câteva (nu puține) pagini în care Rooney își arată talentul în descrierea scenelor intime. Știm cu toții că este unul dintre punctele vulnerabile ale scriitorului în general pentru că majoritatea o zbârcesc, ca să nu spun mai mult. Din prea mult elan sau din dorința de a denota experiență sau imaginație mulți exagerează și ajung să concureze cu scenele la care râdem cu toții din filmele prea light. În volumul de față sunt și multe clișee, ca gemetele femeii imediat ce e atinsă sau expresiile bărbatului când descoperă că ea e excitată, în fine, totuși sunt și momente reușite, în sensul că sunt aproape naturale și credibile.

Dacă în Oameni normali Rooney a mizat pe ciudățenia personajului feminin și pe dezvoltarea în timp a relației de cuplu, aici cele două femei (asemănătoare) nu au ciudățenii deosebite: insistă că nu au prieteni, că sunt singure, dar nu sunt de fapt nici așa de singure și nici așa de diferite de orice femeie de azi.

Cum am explicat mai sus, pentru mine punctul forte al construcției romanului este Felix și, mai departe, comportamentul lui în relația cu Alice, asta dă putere și realitate cărții, pentru asta merită citită.