La sfârșitul anului trecut a apărut, în colecția ANANSI. World Fiction de la Editura Pandora M, romanul scriitorului maghiar Lásló Krasznahorkai, Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim, în tălmăcirea uneia dintre cele mai importante traducătoare de limbă maghiară de la noi, Ildikó Gábos-Foarță. Autorul maghiar, cunoscut publicului românesc grație traducerii, în urmă cu aproape un deceniu, a romanului Satantango, publicat în colecția Byblos a Editurii Curtea Veche, este socotit astăzi printre cei mai importanți scriitori contemporani, notorietatea lui depășind cu mult granițele țării sale și pe cele ale Europei de Est.

Comparat cu Gogol și cu Melville, câștigător al unor premii literare prestigioase (printre care Booker International și National Booker Award), bântuit, în plus, de obsesia cărții unice ("Am declarat de o mie de ori că vreau să scriu o singură carte"), Lásló Krasznahorkai a reușit să dea la iveală un roman cu adevărat remarcabil. Întoarcerea... are, fără niciun dubiu, mai toate atributele cărții totale (chiar dacă nu în sensul tradițional, de compoziție ordonată, cu pretenții de valabilitate universală).

Pretextul este – după cum anunță și titlul – întoarcerea baronului Belá Wenckheim în orașul său natal din Ungaria, după o perioadă de câteva decenii petrecută departe de casă, la Buenos Aires, unde devenise un client împătimit al cazinourilor. Nevoit să părăsească metropola argentiniană din cauza datoriilor uriașe acumulate la jocurile de noroc, baronul nu mai aparține, în fond, nici unei lumi (și nici măcar nobilei sale familii care îl tratează cu vădită condescendență, după cum se constatată din episodul scurtului popas vienez). Amănuntul cu privire la patima jocurilor de noroc nu e, desigur, lipsit de tâlc, după cum nu e aproape niciun detaliu din acest roman poetic, vrăjitoresc și polifonic, deopotrivă.

De la primele pagini, cititorul va împărtăși impresia traducătoarei care mărturisea nu demult într-un interviu că textul i-a părut foarte asemănător curgerii unui fluviu tumultuos, în care odată intrat nu poți în niciun caz să faci pluta liniștit, ci ești obligat să înoți cu toată forța, să te zbați, dacă nu vrei să te îneci. Chiar dacă în cazul lecturii nu este vorba de o dificultate comparabilă cu cea pe care o presupune atingerea malului celuilalt, al celeilalte limbi, după expresia lui Ildikó Gábos-Foarță, totuși metafora fluviului se dovedește perfect valabilă și când vine vorba de experiența lecturii.

Ceea ce induce senzația de curgere tumultuoasă și imprevizibilă a discursului este, în primul rând, succesiunea aparent aleatorie a "partiturilor" personajelor (nu puține), redate în stil indirect liber și curgând insesizabil una într-alta, așa încât cititorul trebuie să rămână mereu en garde, provocat să sesizeze schimbările de tonalitate și de timbru care îl avertizează că un alt personaj a intrat deja în scenă modificând/îmbogățind perspectiva de ansamblu. Principalul avantaj ce decurge din această orchestrare abilă a discursului este acela că romanul capătă atuurile unei stranii arhive radiofonice, în măsură să surprindă inflexiunile unor voci amenințate de uitare, convocate parcă să redeștepte ecouri ale unui tulbure inconștient colectiv.

Două sunt totuși "partiturile" ce se imprimă mai adânc în memoria cititorului (le-am putea numi "solistice", dacă ar fi să ne menținem în sfera analogiilor muzicale). De altfel, chiar autorul încurajează o asemenea perspectivă din moment ce plasează la finalul cărții un inedit inventar de "materiale utilizate, dispărute" și "materiale utilizate, distruse", intitulat chiar Biblioteca de partituri.

Cea dintâi voce (în ordinea intrării în scenă) aparține unui ciudat Profesor, renumit specialist în domeniul științelor naturii, care într-un acces de mizantropie, renunță la preocupările sale științifice și la viața "civilizată", retrăgându-se în Crângul de Măceș de la marginea orașului unde își impune o stranie "disciplină" (sau asceză), aceea de a nu gândi mai mult de două ore pe zi, încercând totodată să evite, prin izolare, contactul cu ticăloșia ineptă a lumii dezlănțuite din oraș. În orele de reflecție pe care și le îngăduie, una dintre obsesiile sale se dovedește a fi problema lipsei de sens a universului și, implicit, a răului în istorie, o chestiune pe care – în orele îngăduite – o disecă din mai multe unghiuri de vedere, coagulant dovedindu-se – în mod paradoxal – tocmai nihilismul său incorigibil: "Putem începe de oriunde, de la, să zicem, incomprehensibilitatea naturii suprafeței apei și sensul, inaccesibil pentru noi, al vieții animale și vegetale, până la fatalele erori grave comise în legătură cu dimensiunile, decisive, s-a gândit domnul Profesor, căci tocmai se făcuse 3:41 și nici în aceste condiții nu putea renunța la exercițiile sale de golire a creierului de gânduri, deci e decisiv că pot lua cu asalt întrebările din aproape orice perspectivă, de vreme ce pot lua cu asalt gravitația sau totala absurditate a concepției despre timp, iar dacă vreau pot lua cu asalt până și inutilul bric-à-brac al conceptelor noastre, răvășind lucrurile aparent valoroase, dar în realitate inutilizabile." (p.297)

Cea de-a doua partitură de anvergură este a baronului Belá Wenckheim, personaj a cărui inaderență la real ar putea să ne pară don-quijotescă de-a dreptul, de n-ar fi deposedată dintru început de orice urmă de măreție. Dorința lui secretă este să-și regăsească iubirea din adolescență, în persoana Marikăi, sau Mariettei, cum preferă să o numească, un fel de Dulcinee a cărei imagine rămăsese, în închipuirea baronului, neatinsă de curgerea anilor. Confruntarea cu realitatea se dovedește fatală, generând confuzie și frustrări.

În plus, chiar înfățișarea excentricului aristocrat ne poate trimite cu gândul la figura lui Don Quijote: foarte înalt și extrem de slab, Belá Wenckheim nu este totuși mânat în luptă de nebunia sublimă a Cavalerului Tristei Figuri și nici măcar de inventivitatea salvatoare a "Baronului din copaci" al lui Calvino (cu care se aseamănă mult mai bine Profesorul), ci mai curând de un soi de abulie narcotizantă. Extrem de rar, în momentele cruciale, iese din această stare și atunci este bântuit de amintiri care, într-o formă sau alta gravitează în jurul acelorași obsesii: zădărnicia lucrurilor omenești și omniprezența răului în lume ("Cum e posibil ca un singur bine să nu fie suficient pentru ca binele să învingă, în schimb un singur rău să fie suficient pentru ca răul să fie victorios?).

Între acești doi poli se desfășoară o veritabilă panoramă a deșertăciunilor caracteristică vieții dintr-un oraș de provincie din estul Europei (și care cititorului român îi va părea foarte familiară). Înlănțuirea de evenimente haotice care antrenează, ca într-un turbion, politicieni corupți, polițiști incompetenți, infractori mărunți, membri ai unor organizații neo-naziste, ziariști ahtiați după senzațional ș.a.m.d., se transformă, în final, într-o veritabilă apocalipsă. Umorul negru și sarcasmul pamfletar fac loc unei viziuni infernal-terifiante peste care – la sfârșitul sfârșitului – tronează figura Tăntălăului de la orfelinat, refugiat în turnul de apă, bălăngănindu-și picioarele și ridicându-și amândouă mâinile "să facă semn precum un dirijor unui public invizibil..." (p.549)

Una peste alta, Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim este o carte halucinantă, ce reușește să surprindă, deopotrivă, prin rafinamentul stilistic/narativ și prin capacitatea autorului de a radiografia straturile unei lumi defecte, bolnave în articulația ei profundă. O lume în care memorabile sunt mai cu seamă scenele de streche colectivă și din care evadează doar cei suficient de norocoși. Totul în acest univers distopic stă, în fond, sub semnul fatalității, al "nemernicului de hazard", singurele posibilități de scăpare dovedindu-se nihilismul mizantropic sau abulia narcotizantă.

Lásló Krasznahorkai, Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță, Editura Pandora M, Colecția ANANSI. World Fiction, București, 2021, 560p.