Eustace Busquet, fiul lui Baudoin, un nobil de țară din zona orașului Calais, pe coasta de nord a Franței, s-a născut în jurul anului 1170. A fost educat pentru a deveni cavaler, numai că lui i-a plăcut marea mai mult, dând de la o vârstă fragedă scutul pe parâme și învățând repede tainele navigației.

Romanța medievală care-i e dedicată povestește că, după experiența unei salvări miraculoase de la moarte, tânărul Eustace s-a călugărit la mănăstirea benedictină din Saint Samer. Dar viața de călugăr nu era pentru el. După câteva luni, a fost dat afară fiindcă își îndemna frații întru Domnul să nu se supună regulilor postului și rugăciunii. Înjura, mânca de dulce... Îi rămase însă, pentru toată viața, porecla: Eustace LeMoine, călugărul.

Contele de Boulogne, Renaud de Dammartin, l-a luat în serviciul său, constatând că tânărul are abilitățile necesare pentru o funcție administrativă importantă pe domeniile sale. Dovedi, însă, și alte abilități nedorite, fiind acuzat de deturnarea fondurilor seniorului și condamnat la închisoare. Eustace a reușit să fugă, jurând răzbunare contelui. S-a ascuns în păduri, unde începu o viață de tâlhar.

Legendele descriu jafuri, evadări spectaculoase, raiduri-fulger și capacitatea sa de a se deghiza ba în bătrân lepros, ba în femeie. Unele aventuri sunt de o cruzime deosebită în modul cum îi ucidea pe cei care îi stăteau împotrivă, în special pe oamenii contelui de Boulogne.

Vestea despre călugărul șiret, bun luptător, care adunase o oaste de tâlhari în jurul lui, a ajuns la regele John al Angliei, protagonistul primind între timp o aură de Robin Hood. Regele căuta aliați pentru a recupera de la francezi ducatul Normandiei, iar în 1206, Eustace a acceptat să-l sprijine. Suveranul britanic a recunoscut abilitățile maritime ale lui Eustace, oferindu-i comanda a treizeci de galere bine echipate, împreună cu oportunitatea de a fi corsar în slujba sa.

Marinarii lui, englezi, francezi și flamanzi, au cucerit insula Sark din Canalul Mânecii, stabilindu-și cartierul general acolo și lansând raiduri devastatoare asupra navelor și porturilor Franței. Eustace își trăgea parte din pradă, dându-i suzeranului ce i se cuvenea. Astfel, regele i-a oferit un ținut în Norfolk și un palat în Londra, unde Eustace și-a instalat tânăra soție și unde i s-a născut fiica.

Se pare că a încălcat împuternicirea primită și a atacat și nave englezești. Reputația lui de corsar violent și crud s-a împrăștiat și în porturile de pe coasta de sud a Angliei, fiind nevoie să ceară permis de liberă trecere ori de câte ori voia să rămână la țărm în Anglia.

În 1214, alianța lui Eustace Călugărul cu regele John s-a rupt. La originea conflictului se afla tot Contele de Boulogne, Renaud de Dammartin, care, în anul 1212, a hotărât să i se alăture regelui Angliei. Regele John l-a primit cu brațele deschise, fiindcă aducea teritorii importante, iar acesta a început să-l discrediteze pe dușmanul lui de moarte. Astfel, cronicarul anonim din Bethune menționează că, pentru că nu a plătit la timp o datorie de 20 de mărci regelui, soția și fiica lui Eustace au fost luate ostatice, fiica fiind apoi torturată și ucisă. Dându-și seama că piratul era suficient de puternic pentru a se răzbuna, regele și-a trimis flota să atace insula Sark, mulți dintre corsari fiind luați prizonieri.

În aceste condiții, în 1215, Eustace a schimbat tabăra din nou, prezentându-se la curtea Franței. Regele Philip Auguste s-a bucurat să folosească împotriva englezilor cunoștințele piratului cu privire la Canalul Mânecii și organizarea militară britanică, numindu-l amiral al Insulelor. Cu ajutorul flotei lui Eustace, care a transportat trupe, arme și muniții, provizii, prințul moștenitor Ludovic (viitorul rege Ludovic al VIII-lea al Franței, zis Leul) a invadat anul următor Anglia, cucerind rapid jumătate din țară. Până la două treimi din nobilii englezi i-au jurat credință.

În anul 1217, acesta a avut din nou nevoie de ajutorul corsarului șiret, care, în martie, a spart blocada engleză a orașului Rye, salvându-l pe prințul încercuit acolo, iar în mai, după înfrângerea prințului la Lincoln, acesta, aflându-se sub asediu la Londra, îi trimite mesaj să-i aducă întăririle și proviziile necesare pentru a continua campania. Eustace Călugărul a ridicat ancora în luna august, cu corăbiile pline. Robert de Courtenay comanda trupele de cavaleri, iar Eustace era la conducerea navei amiral, Grande Navire de Bayonne.

Flota franceză a fost atacată de cea britanică, sub comanda lui Hubert de Burgh, în data de 24 august 1217, în apropierea orașului Kent. Două nave englezești au prins la mijloc nava amiral, capturând-o împreună cu majoritatea corăbiilor de aprovizionare în bătălia de la Sandwich. Robert de Courtenay și cavalerii săi au fost luați prizonieri. Restul flotei franceze a reușit să se întoarcă la Calais.

Cronicarul Roger din Wendover povestește că Eustace Călugărul era pe punte, având ca armă o vâslă. A doborât destui dușmani, rupând mâini și spărgând capete, dar a fost copleșit numeric. La ananghie, a promis suma de zece mii de mărci răscumpărare pentru viața sa, însă ofițerul nu a acceptat. La ordin, a fost decapitat dintr-o lovitură. Capul, înfipt într-o suliță, i-a fost plimbat prin porturile din sudul Angliei, să se convingă toată lumea că, în sfârșit, corsarul temut era mort.

Eustace Călugărul a avut parte de un binemeritat final sângeros al unei vieți violente, în care a influențat Franța și Anglia secolului al XIII-lea nu în calitate de călugăr, nici de tâlhar, ci de corsar și amiral.