Flavia Iosef

Ziua în care lumânările arată altfel

Amintiri de Paște, din copilărie... . Așteptările mele de copil în ajunul misterioasei sărbători de primăvară începeau cu emoțiile viitorului cadou primit de la un simpatic urecheat. Dar nu se încheiau acolo. Emoția era mai mare în alt moment: cel în care ne pregăteam să mergem la biserică. O fi fost doar imaginația mea de copil entuziasmat sau chiar și bunicii mei simțeau un fior de bucurie știind că urma să ne respectăm ritualul anual? N-aș ști să vă spun cu exactitate și nici nu mai am ocazia să îi întreb pe ei, dar nici nu mai contează dacă era doar ceva ce îmi imaginam eu. Suspansul era cu siguranță în aer, învăluind cu poftă drobul aflat în pregătire sau castronul cu ouăle ce-și așteptau rândul la vopsire. Mă îmbrăcam în grabă în cea mai nouă rochiță din acel an și fugeam la geam, așteptând să simt acel ceva care venea în sufrageria mea în fiecare an. Acel ceva care mă făcea să uit pentru o clipă de păpuși, de cărțile cu Mickey Mouse, ce conțineau primele mele lecții de engleză cu tataia. Acel ceva care făcea ca și soarele să strălucească un pic altfel. Poate că era vorba despre... . Dar nu era vreme de pierdut. Mamaia venea grăbită să mă pregătească de plecare: "Preotul Marcel ne așteaptă!". Și drumul începea. Niciodată nu mi s-au părut acele câteva străzi de acasă spre biserică atât de lungi ca în acele momente. Aș fi vrut ca pantofii mei să fi prins aripi, precum condorii zeului Hermes, despre care auzisem de pe la vreo șase ani, ca să pot ajunge mai repede la biserică. Mamaia reușește cu greu, dar zâmbind, să se țină după mine, eliminând la timp din drum pietrele pe care tocurile mele de "domnișoară mare" nu se mai îngrijeau să le ocolească. Încă un pas, încă o adiere de vânt, încă  o păpădie căzută, nu se știe cum, tocmai pe vârful nasului meu roșu de atâta efort în urma cursei până la altar. Oare așa va fi și peste ani, când scopurile vor fi altele, dar destinația aceeași? Cu siguranță nu mă gândeam la asta pe atunci. Era și greu, cu ecourile clopotelor ce se auzeau din ce în ce mai aproape. Încă un pas și ajungem în curtea bisericii. Nici măcar emoția crescândă nu mă face să uit să mă închin, zâmbind mândră la comentariile doamnelor care știu să aprecieze o cruce făcută din suflet, cu concentrarea simpatică pe care numai un copil o poate imprima unui gest aparent atât de mic, făcut uneori mecanic, în fugă. Avântul mă părăsește pe măsură ce mă apropii de masa pe sub care urmează să trec. Un nou an, dar aceleași emoții: Oare anul ăsta mă voi împiedica? Dacă mă blochez la mijlocul traseului până la altar? Când deja încep să mă îngrijorez văzând câți oameni s-au așezat deja în spatele meu, la coadă, simt o mână caldă, care o ia pe a mea și îi oprește tremurul. "Sunt aici, cu tine! Vom trece împreună, nu-ți face griji!", pare a-mi transmite mamaia din priviri. Și chiar așa se întâmplă: trecem împreună pe sub masă și niciuna dintre sumbrele presimțiri anterioare nu se adeverește. Părintele ne zâmbește și mamaia mea iese din biserică ținând de mână o fetiță mândră că a reușit și în acest an să treacă pe sub misterioasa masă cu icoane și cu flori din biserică. Tataia nu mai are nevoie să întrebe cum a fost: ghicește după zâmbetul meu larg că totul s-a terminat cu bine. Acum simțim că a venit Paștele și pentru noi.

E așa de frumos la șapte ani și aproape o lună. Sau, mai bine zis, era, pentru că între timp am mai îmbătrânit cu cincisprezece ani. Nu mai sunt la masa de Paște, ci în fața laptopului. Bunicii nu îmi mai zâmbesc din spatele farfuriei cu cozonac, ci din fotografia cu noi, iar eu nu mai dansez de bucuria unei noi victorii, ci mă întreb cu mintea de la douăzeci și doi de ani cum de există evenimente pe care le așteptăm cu atâta entuziasm, deși ne este frică de ele, de dificultatea lor?

Același lucru se întâmplă și acum: am știut dintotdeauna că Paștele este sărbătoarea mea favorită, dar mereu mi-a fost frică să mă întorc în trecut pentru a descoperi răspunsul la marele DE CE. Frică de suferința pe care ar putea să mi-o provoace conștientizarea schimbărilor care au survenit între timp. Nu m-am înșelat în privința lacrimilor care aproape că mi-au udat tastatura scriind despre bunicii mei care nu mai sunt sau în privința bucuriei de copil pe care nu știu dacă o să o mai simt vreodată la intensitatea de atunci. Probabil că nu. Și totuși, bucuria există, pentru sărbătorile pascale din acest an, pentru faptul că am reușit cumva să conserv acea emoție de dinainte de a trece pe sub masă. Până acum, mi-a ieșit (spre surprinderea mea). Sper ca Fortuna să nu se răzgândească fix anul acesta. Oricum ar fi, aștept cu drag, ca de fiecare dată, să spun pentru prima dată în acest an HRISTOS A ÎNVIAT!

Bianca Zbarcea

Pe sub masă

Dintre datinile pascale, pe mine cred că cel mai tare mă impresiona "trecerea pe sub masă". Distracție pe cinste la vremea aia, când mă ducea bunica negreșit să îmi văd de obligațiile bisericești și ne așezam la rând, nu pentru mult, așteptând să vină momentul decisiv. Eu nu mai puteam de mândrie că pot trece așa de repede, deja entuziasmată pentru următorul tur, în comparație cu bietele bunici care se aplecau cu chiu și vai și abia se mai ridicau, totul în numele datoriei de creștin serios. Pentru mine era ca în parcul de distracții, doar că trenulețul era lăsat pe mâna (și picioarele) oamenilor cuprinși de fervoarea sărbătorii. De semnificații nu cred că știam eu prea multe; sigur îmi povestise buni ce și cum, dar nu mă pasiona excesiv, așa că preferam să-mi vad de treabă și să mă întrec (respectuos!) cu doamnele cocârjate. Ca la derdeluș în plină primăvară!

O treabă care în schimb mă oftica era că atât mamaia, cât și bunica insistau cu ouăle roșii, ba chiar, de multe ori, asta era singura culoare care decora ouăle pascale! Eu voiam pigmenți străvezii, abțibilduri, nuanțe noi, lucruri sfinte, ce să mai! Mă salvau vecinii, care împărțeau ouă de toate felurile, unele vopsite în coji de ceapă (astea nu mă tentau, recunosc, mi-era că rămâne gust de ceapă și în ou, dar erau drăguțe, nu zic!), iar altele pătate, în culori eșuate. Iar pe mine rebuturile astea mă fascinau cel mai tare, mi se păreau mult mai interesante decât un ou perfect roșu, la fel ca toate celelalte, și mereu alegeam la "ciocaboca" un astfel de exemplar, prin care insistam să arăt că nu impecabilul oferă forța. Țineam cu oul meu până în ultimul moment și nu știu dacă oul meu a fost vreodată unul roșu, cel puțin la primele ture. Acum cumpăr mereu toate cele 5 culori oferite pe piață și le și amestec. Ce ți-e și cu libertatea asta a vieții de adult!

Mihail Victus

La mine în familie se ținea întregul post

Pentru că la mine în familie se ținea întregul post, noaptea de Înviere chiar era un mare prilej de sărbătoare. Nu se punea deci problema să fi lipsit de la biserică, pentru-a participa la slujbă. Aproape toți cei mari stăteau în biserică, iar o parte dintre noi, copiii, ne aprindem lumânări și ne duceam prin cimitir ori prin alte locuri mai ferite, pentru-a socializa. Nu plecam, ca acum, aproape imediat după ce se primea lumină, ca majoritatea oamenilor. Așteptam până la final, să ne așezăm la rând și să ni se dea bucățile alea mici de pâine numite anaforă. Între timp, îmi plăcea și partea în care eu și încă vreo doi eram desemnați de dascălul bisericii să ne suim în podul bisericii, ca să tragem clopotele și să batem toaca – din fericire, lumea nu știa cum ne făceam de cap acolo, bălăngănindu-ne ca niște maimuțe de sforile clopotelor și lovind cu ciocanele în scândură ca niște descreierați. Plăcută mai era și partea din slujbă în care toți oamenii ieșeau în curte cu lumânările aprinse și se dădea un ocol bisericii. Dar partea cea mai plăcută abia apoi urma, când, ajunși acasă, toți cei nouă membri ai familiei ne puneam la masă și gustam din preparatele de care nu avuseserăm voie să ne atingem până atunci.