Cortina se ridică; se deschide o priveliște spre lac; luna, care e deasupra orizontului, se reflectă în apă; pe o piatră mare stă Nina Zarecinaia îmbrăcată în alb. Îmi pare rău că nu am o imagine, însă după premiera Pescărușului regizat de Eugen Jebeleanu de la sala mare a TNB, o lună plină de un alb strălucitor veghea ieșirea publicului din sală. Oamenii se opreau să o pozeze, și mai că ne așteptam să apară Nina care să privească la luna de pe scările teatrului. Căci după un spectacol de două ore și jumătate, care a trecut extrem de repede, nu erai plictisit, ci doar îți doreai niște explicații referitor la ce tocmai ai văzut pe scenă. Și poate un personaj din Cehov era singurul care îți putea răspunde cu exactitate la doleanțele tale. Căci, într-adevăr, Pescărușul de la TNB, te pune față în față cu anumite întrebări referitoare la ceea ce mai înseamnă artistul și teatrul astăzi. Bineînțeles, aceleași întrebări se puneau și în epoca lui Cehov, însă acum parcă răspunsul este mai necesar de aflat decât era în acele vremuri în Rusia. Din primele rânduri spațiul scenic în care joacă personajele este imens, asta și datorită scenei ofertante de la TNB, însă acest spațiu nu le este suficient. Spațiul de joc se mută și în sală, printre spectatori, dar și în cabinele de machiaj și holurile teatrului, unde vedem pe ecran înregistrări cu ceea ce se întâmplă. Este adevărat că spațiul gol prezentat de Peter Brook este cu precădere prezent în reprezentație, însă nu ai nevoie de mai mult. Pentru că așa cum actorii vorbesc în mai multe limbi în piesă, așa și cinematografia și teatrul, deci artele, se întrepătrund în acest spectacol. Este așadar un dublu joc al iluziei, pentru că iluzia scenei este combinată cu cea a ecranului.

În spectacolul lui Jebeleanu nu doar emoția și zbaterea sufletească este pusă în prim-plan ci și corporalitatea actorilor, mai ales că ce vine din interiorul sufletului se poate vedea și în exteriorul trupului. Mai mult decât atât, aruncăm un ochi și în culisele teatrului, mai ales când din fosa scenei se ridică cabinele de machiaj, acolo de unde pornește magia teatrului. Pentru că într-adevăr asistăm la o transformare: actorul care sosește în cabina de machiaj este cineva, iar în momentul când o părăsește este însăși personajul. Este foarte dificil să descrii acest spectacol în cuvinte, pentru că nu ai cum să îl povestești. Să îl prezinți ca pe o dramă? Să îl prezinți ca pe o combinație teatru film? Să-l prezinți ca o reprezentație în care nuditatea și sexualitatea primează? Sau pur și simplu să îl prezinți ca pe o experiență, trăită de fiecare spectator în modul său propriu, pentru că în acest caz fiecare trebuie să își tragă individual ceea ce vrea să învețe din acest spectacol.

Pe unii îi poate scandaliza, alții pot spune că este o capodoperă a teatrului, și ar merita să fie prezent pe marile scene internaționale. Adevărul este undeva la mijloc, însă este foarte bine că se întâmplă lucrurile așa, pentru că în București este nevoie de spectacole care să nască dezbateri. Dacă publicul la ieșirea din sală ar fi spus un simplu mi-a plăcut, în cazul de față, spectacolul nu și-ar fi atins scopul. Un mare atu l-a constat și scenografia semnată de către Velica Panduru, care prin intermediul spațialității și a decorului minimalist, a reușit să creeze o impresie de stranietate ce plutește pe tot parcursul piesei. Bineînțeles aici intervine și tehnica de scenă a sălii mari, care prin intermediul mișcărilor de practicabile, ba este dreaptă, ba în formă de deal sau scări. Și pentru un observator al tehnicii de scenă ceea ce sunt, acest joc al ștăngilor, al practicabilelor și turnantelor, poate fi fascinant și important în economia spectacolului.

Conflictul Treplev (Niko Becker) Arkadina (Irina Movilă) nu este prezent doar în relația mamă-fiu, ci și în partea creatoare, deoarece fiul dorește să se afirme că artist, sau cel puțin să atingă nivelul pe care mama sa a reușit să îl realizeze. Din păcate, Arkadina nu-i recunoaște pe deplin meritele, fapt ce-l afectează profund pe tânărul creator, a cărui durere este resimțită de către public, fiind am putea spune și un manifest al artistului neînțeles de către societate. Nu vreau să dezvălui foarte multe din spectacol, și din relația schimbată a personajelor, lăsând astfel spectatorul să își găsească el explicațiile necesare.

În orice caz, pentru cei ce vor dori să vizioneze piesa, multe lucruri vor fi total schimbate, față de textul clasic, motive sigure pentru a scandaliza pe cei mai critici dintre spectatori. Deși reprezentația este nerecomandată minorilor sub 16 ani datorită secvențelor de nuditate, și a scenelor ce pot afecta emoțional, eu tind să cred că publicul tânăr va aprecia mult mai mult spectacolul. Asta și datorită actorilor din generația tânără, dar și pentru faptul că această montare a Pescărușului, vorbește oarecum pe limba tinerilor, punându-le în față alte perspective de a analiza și a înțeleg un text teatral.

Dacă aș fi un profesor de dramaturgie sau literatură universală, aș lansa invitația studenților de a vedea spectacolul și de a-și exprima câteva opinii despre el. Ce au văzut ei schimbat? Cum s-ar fi desfășurat acțiunea Pescărușului dacă Cehov ar fi construit personajele cel puțin așa cum le-a imaginat regizorul? Aduc aceste schimbări plus valoare spectacolului ori sunt doar niște artificii spectacologice pentru a veni cu ceva nou în montare?

Mai mult decât atât, perioada sumbră pe care o traversăm cu războiul la granițe, nu poate fi ocolită, pentru că și ea are anumite influențe asupra felului nostru de a ne raporta la artă. Se văd aceste elemente și în spectacol, însă e important să ne gândim cu ce rămânem după. Îl recomandăm mai departe sau îl facem uitat, și afirmăm că l-am bifat doar de curiozitate. Mergeți să vedeți spectacolul și țineți minte: veți fi și voi implicați în piesă. În mod direct sau indirect asta vă las să descoperiți în sala mare a Naționalului.