Victor Gingiu pictează zenobi. În fiecare zi merge la facultate, unde fiecare student îl întâmpină cu noii zenobi pictați peste noapte. Așa se face că prin Timișoara adeseori vezi zenobi scăpați de la Facultatea de Arte. Nu toți sunt pictați, ci creați din varii materii, din sidef de perle și din roua strânsă între petalele bobidragilor. Din acest motiv m-am împrietenit cu Victor, sperând ca într-o zi să mă recunosc printre zenobii lui, ceea ce nu s-a întâmplat încă. Dar cum în vara asta vine la București, mă aștept să-mi văd portretul pictat pe lemn de platan.

Oamenii din picturile tale nu prea au față. Sunt vărgați, sunt umbriți, au uneori o vagă mască. De ce nu le faci fețe? Nu crezi în identitate? Ți se pare că nu mai contează?

Pentru mine importantă este ideea în forma ei brută, iar personajele din ultimele lucrări sunt ca niște actori prin intermediul cărora îmi exprim trăirile; nu au identitate; au in schimb structuri plastice care sunt formate din anumite paternuri, anumite forme decorative care înlocuiesc detaliile anatomice, care ar fi inutile și ar îngreuna decriptarea semnificației. Oamenii sunt astfel esențializați si dematerializați, importantă este atmosfera poetică, ideatică, dar și plastică astfel creată.

Ce pictezi acum?

Cu toate că sunt foarte colorate, nu sunt picturi, sunt o contopire între tehnici și personaje: ilustrez iubirea. Cu solarizări aurii, "sonorități" argintii sau sidefuri precum oja de unghii. Este un sentiment profund pe care doar anumiți oameni îl pot avea, iar în artă, o temă pe care au abordat-o artiști celebri, precum Rodin, Brâncuși, Chagall etc... Desigur, abordarea mea este total diferită de a lor.

De curând ai primit un premiu pentru portret. Ai fost la Iași pentru premiul ăsta? Ori ai participat de la distanță? De ce?

Prin 2003 am avut ideea de a face o expoziție-vernisaj online, pe Facebook, asta pentru că am observat că la pagina mea de artist aveam multe vizualizări, iar în galerie nu erau atât de mulți vizitatori. Am renunțat la idee, dar alții au organizat astfel de evenimente, desigur, din alte motive, cele impuse de pandemia covid. Expoziția la care am participat a fost online, iar premiul l-am primit acasă.

Unde pleci în vacanță?

Mă gândeam acum la Gauguin, întrebându-mă dacă opera lui ar fi fost diferită în cazul în care nu ar fi mers în Tahiti. Sunt importante locurile și chiar ne pot face să ne simțim diferit de restul perioadei în care stăm acasă, ne pot da o anumită energie, dar sunt importanți și oamenii. Am fost invitat într-o tabără de creație, dar încă nu m-am hotărât dacă voi merge. Am în minte și alte locuri.

Ce acțiune te face fericit, ce ți-ar plăcea să faci în vacanța asta? Doar să pictezi? Doar să lenevești? Doar să privești Dunărea?

Uneori când pictez am o anumită stare, o combinație între liniște și bucurie, pe care poate că alte persoane o pot atinge prin meditație. Îmi place să fac sport, să mă plimb cu bicicleta pe drumuri care trec printre plante, pe malul apei. Îmi place să discut cu prietenii la o terasă sau să gătesc. Îmi amintesc o pictură pe care am realizat-o în urmă cu vreo 20 de ani, intitulată Care sunt lucrurile cu adevărat importante? și care face referire la câteva activități ca cele enumerate. Nu îmi place să lenevesc. Am câteva proiecte personale pentru vara asta, așa că o să privesc nu doar Dunărea, dar și Bega și cred că și Dâmbovița.

Când ajungi pe aici, să dai un semn că știu un loc în care Dâmbovița vorbește cu artiștii. Și cu zenobii.

Așa voi face.

Povestește un film care ți-a plăcut și pe care ai vrea să-l recomanzi cititorilor revistei Ficțiunea.

Unul dintre filmele pe care l-am revăzut este The Wall al lui Pink Floyd, o trupă celebră, a cărei muzică este una dintre cele mai complexe și profunde din câte am ascultat. Fiecare membru are cariera lui solo și chiar Syd Barett, primul vocalist, a fost absolvent de arte plastice, iar ceilalți de arhitectură. Probabil de aceea, filmul este o combinație între video și animație, cu diverse incursiuni în teme care țin de natura umană, de traume ale copilăriei și ale maturității, vorbesc despre societatea de consum, despre război...; este genul de film care, cu toate că e din 1982, pare destul de actual, mai ales in contextul situației din prezent, a războiului din Ucraina.

Povestește despre o lucrare a unui student – din sesiunea asta – căruia i-ai pus nota maximă.

Sunt deschis la ceea ce este nou, consider că arta presupune inovație și mi-aș dori ca studenții mei să aibă parte de cât mai multe experimente artistice, să încerce cât mai multe tehnici și cât mai multe abordări tematice, experimentând să-și găsească propriul drum. Astfel, în cadrul disciplinei Explorări creative, o studentă a realizat două lucrări, având ca bază două capace de roți de mașină, pe care le-a găsit și peste care a intervenit lipind capete de fermoare colorate. Lucrările rezultate au o altă conotație decât aceea a materialelor utilizate, rigide, industrial realizate, și ne trimit către o zona spirituală, cu gândul la mantre.