Lucrând ca librar, am avut nenumărate ocazii de a observa cu atenție tendințele tinerilor cititori în ceea ce privește proza de azi, dar și de a purta discuții privitoare la romanele preferate. Grila de evaluare are la bază, de cele mai multe ori, capacitatea unui roman de a menține lectorul captivat pe întreaga desfășurare narativă ori de a fi citit printr-o cheie a lecturii identificatorii, și mai puțin contează aspecte precum stilul, mesajul. Este un fapt confirmat și prin popularitatea și aprecierile de care se bucură Liviu G. Stan cu romanul său Salamandre sau Radu Găvan, autorul cărții Isus din întuneric, dar și Lavinia Braniște sau Alexandru Lamba. În topurile realizate de revistele culturale ori chiar de edituri, regăsim romane diverse din punct de vedere al tehnicii scriitoricești ori al subiectului (mai complex ori linear). Consider că valoarea unei cărți bune nu rezidă doar în felul în care este expusă acțiunea, ci reprezintă de fapt un cumul de factori precum caracterul unitar și fluid al romanului, construcția personajelor - vii și autentice -, acea amprentă auctorială care face un text recognoscibil ș.a.m.d.

Un prilej de a explora scriitori buni (și foarte buni), mi-l conferă Premiile Nobel pentru Literatură, mai ales când este vorba despre scriitori cu o vizibilitate foarte redusă (sau inexistentă), în special pe piața de carte din România. Așa s-a întâmplat cu laureatul Premiului Nobel din 2021, Abdulrazak Gurnah, autor tanzanian, a cărui operă a fost disponibilă doar în limba engleză până în 2022, moment prielnic de a mulțumi Editurii Litera pentru traducerea a două dintre romanele sale: Paradis, respectiv Abandon (Colecția clasici contemporani, traduceri de Andreea Năstase). Citind Abandon, am avut impresia unei incursiuni în lumea musulmană, o călătorie livrescă pe meleagurile culturale, dar și sociale, ale unei comunități restrânse, dominată de blazare. Dincolo de scriitura închegată și de talentul narativ indiscutabil, romanul frapează prin povestea de dragoste neconvențională, care învăluie în fapt un drum al (re)găsirii de sine.

Construcția personajului este, consider eu, cea mai dificilă componentă a unui roman. Este, de fapt, punctul în care cititorul își dă seama de competențele și abilitățile scriitoricești ale autorului. Cititorul urmărește personaje vii, autentice, cu o interioritate bine definită, dinamice ș.a.m.d. El este un amestec omogen de portret și acțiune, impregnându-se în mintea cititorilor prin ceea ce el ajunge să reprezinte în deplinătatea sa. Zogru este un astfel de personaj. În romanul omonim, Doina Ruști a creat un personaj memorabil, care rămâne, fără dar și poate, implantat în amintirile lectorilor. Roberto Merlo susținea (pe bună dreptate) că Doina Ruști nu ne-a oferit un simplu personaj, ci a concentrat un întreg univers epic în Zogru. Nu ai cum să uiți un astfel de personaj, pentru că el te provoacă, te frapează, te invită să citești tot romanul printr-o altă cheie de lectură.

În ultima vreme finalul parcă nu mai contează, sunt tot mai puține romane cu final memorabil. M-aș referi, din nou, la Doina Ruști și la Paturi oculte (Editura Litera, colecția Biblioteca de proză contemporană, 2020), de data aceasta. Romanul întruchipează povestea de dragoste a doi studenți de la Facultatea de Litere, înfiripată în urma contactului cu paturile tainice. De fapt, povestea nu e a studenților, ci a paturilor făcute din lemn de roșcovi. Avem de-a face cu un periplu narativ pe aleile roșcovilor, pe parcursul căruia sunt elucidate aproximativ toate întrebările. Totuși, o scenă cu o importanță majoră rămâne învăluită de mister până în finele romanului. Finalul reia secvența din incipitul romanului, aceea a unei crime misterioase într-unul dintre apartamentele Bucureștiului, de data aceasta din perspectiva patului, care fusese cândva un roșcov, iar, înainte de asta, un om. Este un final care la o primă vedere pare a încâlci ușor povestea, însă, de fapt, ne sunt livrate răspunsurile ultimelor întrebări. Un final surprinzător, ingenios, metafizic.

Există cărți pe care le citești și le uiți. Uneori nici măcar titlul nu rămâne. Și sunt cărți, în special epice, care îți rămân foarte bine în minte. În ultimul timp am citit cărțile de debut ale unor autori cu un talent scriptural impresionabil. Dacă ar fi să mă gândesc la cea mai recentă operă citită, aș spune Greier de topaz de Florin Spătaru (Editura Litera, 2022), un roman de debut care semnalează un parcurs romanesc promițător, un roman complex, curajos, voluptos și intens, cu o bogată recuzită filologică în spate și de o intensitate specială.