A venit primăvara, Duduțule! Am văzut pământul proaspăt cum se umflă ca un pântec din loc în loc și primul gând care mi-a trecut prin minte a fost că s-au trezit râmele și te așteaptă să le scoți din pământ. Când m-am apropiat de grădină, mi-am dat seama că nu era nicio râmă acolo: bulbii de zambilă crăpaseră și ieșeau lacomi la lumină. Se încălzește afară și-or să crească repejor tijele lor lungi, aplecate sub greutatea bobocilor strânși știulete. E soiul bun, de zambilă bătută, frumoasă, pe care l-am plantat împreună acum cinci ani. Eu săpam gropile, tu aruncai bulbii și îi acopereai cu pământ fărâmițat, râzând cu glăsciorul tău cristalin și gâdilând aerul cu buclele tale moi. Apoi fugeai vizavi, la Ana, și-i cereai înghețată "pe caiet", căci știai că n-am cum s-o plătesc până la salariu. 

N-aveam bani și aveam tot, Duduțule...

Mai deunăzi, când a plouat, am stat afară până pe la cinci, când mi-a zis taică-tu să intru în casă, că nu-s curcubeie în februarie. O să aștept atunci până în mai, sau în iunie, sau când apar curcubeiele. Aștept, Duduțule, aștept, ce altceva să mai fac cu timpul meu? Ce-aș fi râs înainte dacă auzeam așa ceva... Astea-s jocuri de copii, aș fi zis, ca acela pe care-l jucam când plecai în tabără și îți curgeau lacrimi mari pe obrăjorii tăi rotunzi, iar eu îți ziceam "Când ți-e dor de mine, aruncă o monedă în aer! Dacă-i cap, înseamnă că am trimis un pupic spre tine și-a ajuns, dacă-i pajură, îmi trimiți tu unul!". Nu ți-am zis niciodată, dar când erai plecat, și eu azvârleam uneori câte-o monedă-n aer, Duduțul meu. Și așteptam să se facă odată duminică dup-amiază, să plecăm spre gară, cu pandișpanul cu vișine învelit în aluminiu, fierbinte, ca să mănânci când cobori din tren. Stăteam toți trei pe bordură, în gară, tu în mijloc, mâncând pandișpan și povestind, eu neputând auzi un cuvânt din ce ziceai. Îți urmăream ochișorii arămii ca siropul scurs din amandine cum se zbenguiau de colo-colo, sprâncenele ridicate a mirare, înghițiturile dese, mânuțele care dansau în aer pe ritmul vocii tale calde. Trăgeam în mine aerul Gării de Nord și simțeam preaplinul vieții în piept, plutind laolaltă cu aburul de aluat copt, printre pașii grăbiți ai călătorilor și vocile înfundate care anunțau plecări departe, departe... 

Mai departe de atât nu există, Duduțule.

Chiar dacă azi-noapte te-am strâns atât de tare în brațe că am simțit cum îmi pătrunzi în ființă și cum sunt iarăși întreagă. E ciudat ce simțiri adânci îți aduc visele. Mi-aduc aminte când am visat că te-ai înecat. Eram la 2 Mai cu cortul și tata te învăța să-noți. Eu ațipisem pe cearșaf uitându-mă la voi și am alunecat atât de pe furiș în somn că n-am realizat ciudățenia vremii de afară, care-n vis se preschimbase într-o furtună de funingine. Ți-am văzut trupușorul alb plutind stins în marea murdară. Am vrut s-alerg spre tine, dar picioarele se afundau în nisipul rece ca două ancore de plumb. Urletele mele erau acoperite de vuietul cumplit al mării și simțeam cum cerul, norii, apa inundă fără noimă golul nemărginit ivit năprasnic în pieptul meu și-atunci m-am trezit. Tu te jucai cu un pahar de plastic la mal. Am fugit, te-am strâns în brațe ca și când aș fi vrut să simt cu toate celulele mele că ești acolo. Uneori mă întreb dacă eu chiar m-am trezit atunci sau încă visam, căci acum pustietatea din vis o simt aievea, iar amintirile frumoase par scorneli ale unei minți smintite. 

M-am băgat în pat pe la nouă. Am citit o mică rugăciune pentru tine. Până la sfârșit m-am trezit cerșind cu râvnă alinare pentru mine și-uite-așa, murmurând, m-a furat somnul. 

Atunci te-am văzut iar și, pentru prima oară, gândul care-mi sfredelește mințile a devenit bont și moale, ca și când n-ar fi. Ședeai pe bancă în grădină, cu mânuțele pe genunchi, iar părul tău frumos se unduia în adierea unui vânticel subțire. N-a fost straniu să te văd iar cu păr, fiindcă uitarea dulce în care mă cufundasem a făcut ca acea clipă să pară firească. Am venit și te-am luat în brațe, Duduțule, te-am ridicat și te-am strâns cu sete. Și-atunci, în împletirea trupurilor noastre, eu încovoiată asupra ta, tu lipit, cu piciorușele încolăcite sub coastele mele, am simțit universul cum ne învelește pe amândoi în valuri nețărmurite de tihnă și cum vântul, iarba, păsările amuțesc în jurul nostru ca să facă loc bătăilor inimii tale. Cum freamătul de pretutindeni se adună deasupra noastră ca norii ploilor de august și viața toată pătrunde înapoi în tine, iubirea mea. În fărâma aceea de clipă mai prețioasă decât miliarde de veșnicii, am știut că te am până dincolo de sfârșit și-am zâmbit gândindu-mă la moarte ca la o neghiobie. Căci acolo, în visul meu, cu tine în brațele mele, eram mai presus de ea.

M-am trezit în zgomotul picăturilor de ploaie care plesneau ușurel geamul. Corpul începea să se deștepte fără voia mea, așa că am strâns pleoapele sperând să-mi prelungesc visarea. N-am reușit și am deschis ochii, dar pacea încă era cu mine. Pieptul mi-era ușor. Tâmplele nu mai dureau. Pumnii mi se descleștaseră. Gâlma din gât devenise moale ca o bucățică de pandișpan înmuiată în sirop de amandine. 

Și aproape că am simțit, Duduțule, aproape că am simțit cum vine primăvara.