Cred că apetența pentru tipul de proză, de scriitură, de acțiune, ține de tipul de cititor. Nu de timp, nu de timpuri. De felul în care suntem formați ca cititori. Eu prefer proza elaborată, sofisticată în mod natural, nu "căutată", acesta fiind păcatul multor autori. Mai ales contemporani. "Căutată" și în simplitate și în complexitate. Am citit câteva poeme de Louise Elisabeth Gluck, imediat ce i s-a decernat Nobelul și, nu știu de ce, mi-au amintit de proza psihotică a lui Andrew Solomon. Pentru o cititoare ca mine, sunt doar experimente literare, Dar aceasta este altă discuție. Printre cărțile recent citite se numără desigur și cele ale lui Gurnah, am citit două dintre cărțile traduse la noi, dacă nu cumva singurele, și mi-au plăcut pentru că proza lui e dintr-o plămadă dragă mie, cea frământată de Pamuk ori de Llosa. Așa ajung la eroi. Un personaj memorabil pentru mine este însuși Personajul. Sau ceea ce trebuie să fie el. Și să rămână. La sfârșitul lecturii, personajul memorabil devine parte din tine. E viu. Și se desăvârșește odată cu timpul, ca vinul. Și cred că asta se întâmplă prin acțiune. Am multe personaje dragi, din literatura sud-americană, majoritatea. Două personaje preferate: unul feminin, Fermina Daza (din Dragoste în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez), unul masculin - Povestașul lui Llosa.

Ador finalurile tonice. Mi-a plăcut, de pildă, finalul din Toți copiii librăresei, al Veronicăi D. Niculescu. Cele două surori care cumpără un cerc galben după ce au vândut sticle și borcane. Învață să-l folosească, cu febrilitate, ca orice copil, imediat ce l-au luat, una stângace, alta dibace. Și întoarcerea asta în timp, în miezul copilăriei, pure, solare, triumfând asupra umbrei, cu simplitate autentică, m-au înduioșat.

Iar dintre cărțile anului, mi-a plăcut mult Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot a Doinei Ruști, pentru că pur și simplu am citit-o cu voluptate, adulmecând mirosul dens de patchouli care se ridica greu și învăluitor din pagini. Cel puțin eu așa citesc, sinestezic...