Editura Cartier devine din ce în ce mai vizibilă în ochii cititorilor, prin (re)editarea unor volume care contribuie, neîndoielnic, la alcătuirea unui canon literar românesc actualizat. Prin "CARTIER de colecție" observăm o reafirmare a poeziei românești, valorificând nume precum Nichita Stănescu, Mariana Marin, Adela Greceanu, Mariana Codruț, Nora Iuga ș.a.m.d. Ne atrage atenția în special antologia îngrijită de Alina Purcaru și Paula Erizanu, Un secol de poezie română scrisă de femei. (1945-1989), al doilea volum dintr-un proiect poetic bine închegat, ce ne confirmă (încă o dată) că statutul artisticului, perceput cândva drept exclusivist, nu mai aparține (și nu a aparținut niciodată) doar bărbatului.

Volumul a apărut în 2022 (ediție reeditată și adăugită), concentrând în cele 366 de pagini o poetică a autoreferențialității feminine covârșitoare, emoționantă și, pe alocuri, apăsătoare. Printre cele 43 de autoare ce irup în paginile volumului, sunt de menționat atât nume care și-au câștigat deja o notorietate în rândul scriitorilor valoroși pentru cultura română, fiind considerate deja consacrate (Ana Blandiana, Marta Petreu, Mariana Marin, Mariana Codruț, Nina Cassian etc.), cât și numele de scriitoare care cu o vizibilitate mai sau relativ redusă (Gabriela Melinescu, Constanța Buzea ș.a.m.d.), însă cartea urmărește și o recuperare a unor voci lirice feminine "uitate", precum Eta Boeriu sau Ileana Zubașcu.

Nu este o noutate faptul că scriitura feminină a fost plasată adesea sub stigmatul discursului marcat de un patetism exagerat, emfatic ori sentimental (în sensul depreciativ, desigur). Mai mult, dacă ne referim la o perioadă în care patriarhismul acaparează totalitatea domeniilor de activitate, precum România anilor '40-'90, remarcăm un raport care se clădește sub semnul concesiei de gen. Astfel, se justifică faptul că în anii comunismului, operele literare semnate de autoare sunt semnificativ reduse comparativ cu cele ale căror autori sunt bărbați. În lumea artei, distribuirea rolurilor este suficient de restrictivă: bărbatul este artistul, în timp ce femeia este muza. În mod evident, acestea nu sunt decât considerații superficiale și futile. Antologia de la Cartier ne-o dovedește.

Relevanța unui astfel de volum ne-o comunică înseși autoarele antologiei în prefață: poezia poetelor care au debutat în perioada 1945-1989 reprezintă o moștenire culturală, indispensabilă din două puncte de vedere, aș adăuga eu: pe de o parte, pentru a înțelege ce înseamnă poezia și cum se scria în această etapă sumbră pentru literatură, de pe altă parte, pentru a înțelege ce înseamnă să fii femeie și autoare în anii totalitari.

Remarcabil mi se pare felul în care cele 43 de voci poetice feminine par a fi – și chiar sunt – într-un raport de complementaritate, într-un dialog liric care se sondează cu o imagine fastuoasă și, totodată, mișcătoare a feminității. Astfel, temele abordate, deși variante, se completează și dau impresia de omogenitate și fluiditate, în ciuda faptului că avem de-a face cu tipuri de scriitură diferite. Autoarele antologate sunt, în ordine: Margareta Sterian, Margareta Dorian, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Constanța Buzea, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Ioana Bantaș, Doina Uricariu, Florența Albu, Ioana Diaconescu, Cristina Tacoi, Nora Iuga, Angela Marinescu, Aurelia Batali, Irina Mavrodin, Grete Tartler, Eta Boeriu, Iolanda Malamen, Marcela Benea, Cornelia Maria Savu, Daniela Crăsnaru, Ștefania Plopeanu, Carolina Ilica, Leonida Lari, Valeria Grosu, Mariana Bojan, Liliana Ursu, Ileana Zubașcu, Denisa Comănescu, Luminița Ceoabă, Doina Cornea, Gabriela Negreanu, Ioana Ieronim, Ioana Crăciunescu, Mariana Marin, Marta Petreu, Carmen Firan, Mariana Codruț, Elena Ștefoi, Dora Pavel, Magda Cârneci, Lorina Bălteanu.

În mod evident, îmi este imposibil să acoperim, în acest articol, tot ceea ce înseamnă o asemenea antologie din punct de vedere estetic, cultural și, bineînțeles, social. Mă voi rezuma la aminti doar câteva dintre temele predilecte în poezia feminină și la câteva surprize plăcute, lăsând cititorii pasionați să descopere mai multe.

Corporalitatea feminină este o temă recurentă în mai multe dintre poemele integrate. La Magda Cârneci, autoarea romanului FEM (Polirom, 2011), care dispune de o exegeză interesantă semnată de Teodora Iuriusciuc și Amalia Tudose (v. "Topiile și heterotopiile memoriei în FEM de Magda Cârneci" în Psihologii, locuiri, arhitecturi în proza românească de ieri și de azi, coord. Emanuela Ilie, Editura UAIC, 2020) regăsim corporalitatea feminină pusă în raport cu maternitatea: "Și dintre coapsele însângerate,/ să iasă brusc o femeie înaltă, frumoasă,/ gata să-și desfacă picioarele/ ca să iasă o altă femeie, și mai desăvârșită" (Un fel de poetică). Apare aici o dublă ipostază a nașterii: ca sacrificiu al mamei prin care corporalitatea devine abrutizată, fragilă, apoi ca ritual al "desăvârșirii femeii". O perspectivă apropiată regăsim și la Ana Blandiana, în poemul Gemeni: "Gemeni în uterul spaime,/ Locuitori ai aceleași celule,/ Orbi și muți/ În bezna sonorizată sălbatec/ Numai de pulsul hrănitor,/ Smulgându-ne din nevertebrate,/ Din pești și din păsări, din fiare,/ Ca să ne poată naște/ După chipul și asemănarea Ei", ori în Cruciada copiilor: "Un întreg popor/ Nenăscut încă/ Dar condamnat la naștere,/ Foetus lângă foetus,/ Un întreg popor/ Care n-aude, nu vede, nu înțelege,/ Dar înaintează/ Prin trupuri zvârcolite de femei,/ Prin sânge de mame/ Neîntrebate".

Figura maternă este, de altfel, recurentă. Este vorba, în definitiv, și de o influență a epistemei aici. Referitor la statutul femeii și al bărbatului în spațiul românesc, Vladimir Pasti face următoarea observație relevantă: "În societatea românească de acum și dintotdeauna este mai convenabil să fii bărbat decât să fii femeie" (în Ultima inegalitate. Relații de gen în România). Rolul femeii se polarizează în perioada de referință, definindu-se în interiorul gospodăriei drept mamă și soție devotată, iar în spațiul public, ca o cetățeană exemplară și muncitoare eficientă. Deși regimul le permitea să aibă și o contribuție necesară din punct de vedere economic sau social, în încercarea de a păstra în aparență o egalitate între sexe, rolul femeilor trebuia să rămână inferior comparativ cu cel al bărbaților. Maternitatea suferă mutații considerabile, (re)modelând caracterul de opțiune intimă în datorie socială. Astfel, statul obține controlul asupra corpului feminin, folosindu-l în scopuri proprii. Sintagma utilizată pentru a defini acest fenomen este corpul controlat/ supravegheat (v. studiile incluse în Introducere în sociologia corpului). Nu este momentul acum pentru a face elogiul femeii (cu toate că încă este nevoie de acesta și astăzi), însă antologia de față capătă mai multă însemnătate odată ce este citită prin filtrul socio-politic al vremii.

O altă coordonată întâlnită adesea în poemele scriitoarelor este cea a reminiscenței copilăriei. O regăsim deopotrivă în poetica Lorinei Bălteanu (copilăria mea s-a demodat I), cea a Elenei Ștefoi (Din prima copilărie) ș.a.m.d. Interesant este cum se conturează aceasta în poetica scriitoarelor. Invocarea trecutului personal lucrează, în acest caz, ca un spațiu memorialistic securizant, în care antagonismele și nedreptățile societății nu se resimt. Este un spațiu al inocenței și al fragilității.

Ne-am bucurat să o regăsim în antologie și pe Nina Cassian, cu câteva dintre poemele sale din prima perioadă a activității literare, aflate sub influența directă a poetului Ion Barbu, mentorul acesteia. Poetica Ninei Cassian din această etapă lirică se remarcă prin avangardismul debordant, fiind de altfel și cea mai însemnată pentru transfigurarea eului creativ al poetei. Sigur, debutul acesteia, cu volumul La scara 1/1 din care este selectat poemul intitulat Post meridian, nu s-a bucurat de aprecierile binemeritate. Claudiu Komartin o numea de altfel pe Nina Cassian, referindu-se la volumul de debut, "ultimul debutant al unei perioade în care generația lipsită de noroc ce începuse să se afirme după 1940 a dat câteva cărți puternice și înnoitoare". Este vorba despre o poezie autentică, în care se identifică un ermetism barbian, avangardistă și suprarealistă. Emoția se intelectualizează, în timp ce pasiunile se abstractizează. Să luăm, spre exemplu, câteva versuri din poemul Capriciu (vol. Cronofagie, 1944-69, Editura Eminescu, 1970): "și sânge de celuloid pe câmpie/ și o mie de insecte patinatoare/ și sârme strepezite, și-o pomană de gloanțe/ - și iată că nimic nu mai doare". De altfel, toate poemele selectate contribuie la schițarea unui profil poetic diferit de cel întâlnit în manualele școlare. În această nouă etapă de creație, alături de coordonatele definitorii preexistente, se remarcă și respingerea categoriei feminine și emanarea unei atitudinii ultragiate referitor la despărțirea pe sexe a literaturii, existente și anterior, însă de această dată, mai pronunțate: "Lacomă sunt. Mă ceartă asceții/ [...] Mă ceartă că port ac la cravată/ și-o garoafă în păr,/ că mi-e vorba prea iute și necumpănită/ și nu mai știu ce,-ntr-adevăr!/ Că nu-mi împart dragostea chiar/ după plan și pe rații; că-am fragede mâini de olar/ și rezolv uneori ecuații" (Rezolv uneori ecuații). Apropierea sa ideologia comunistă și de Partid a atras după sine situarea Ninei Cassian în rândul poeților proletcultiști, priviți chiar și astăzi cu o oarecare aversiune.

În aceeași zonă dizgrațioasă se situează și Veronica Porumbacu, susținătoare a regimului comunist prin opere sale publicate în anii '50-'60, fapt ce a și generat plasarea poetei în umbra rușinoasă a proletcultismului. Sigur, timp de un deceniu, aceasta a publicat poezii prin care își afirmă cu încredere adeziunile politice, însă și despre ororile războiului. Iată o scurtă mostră din textul Ea, Revoluția... din volumul Generația mea (Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955): "Ea, Revoluția, poate fi numai femeie./ Ca o femeie își apără primul născut./ Brațul nu-i pregetă. Sabia dreaptă scânteie./ Ea zămislește o lume. Ea îi e scut". Cert este că, după cum menționează și autoarele antologiei, începând cu anii '60, poezia Veronicăi Porumbacu se îndepărtează de dictonul Partidului, atingând climaxul din punct de vedere estetic. Este suficient să amintim volumul Întoarcerea din Cynthera (Editura Tineretului, 1966), "un adevărat manifest al feminismului socialist": "Surorilor, voi,/ foi de trifoi,/ asemenea vouă sunt: nevăzută în iarbă./ De-aș avea patru foi/ să vă port totdeauna/ noroc. Dar n-am decât una,/ pe care scriu câte-un rând –/ Până când, până când?" (Asemenea vouă).

Discuțiile pe marginea poetelor antologate sunt cu mult mai ample și mai complexe decât ceea ce putem expune acum și aici. Cert este că există un discurs specific anilor '45-'89, influențat în mod direct de ideologia comunistă și de cerințele Partidului, ce se resimte și în numeroase dintre poeziile integrate. În epocă, cenzura operează asemeni unei parafe ce validează textul. Poetica din aceasta perioadă este atinsă de cenzură și se conformează, într-o anumită măsură, normelor de scriere.

Chiar și așa, antologia de față este o dovadă fermă a faptului că poezia transcende genul. Statutul de artist se demitizează, devoalând voci feminine puternice și autentice care au activat pe plan cultural, printr-o poezie pătrunzătoare și reală.