Înainte, în acea lume, citeam doar în format real, tactil până la a fi uneori tăios la margini, iar alteori îmbâcsit de cerneala tipografică deficitar imprimată sau de praful indiferent la orice sistematică a ștergerii lui periodice. Experiența degetelor care dau pagină după pagină, încercând să pună stăpânire pe conținut, se derula pe suport de hârtie mai mult sau mai puțin nouă, mai mult sau mai puțin poroasă, mai mult sau mai puțin îngălbenită în timp.

Când nu citeam, ascultam. La pick-up, în special vinil-uri cu dramatizări ale basmelor, poveștilor, romanelor clasice, de aventură, majoritatea preluări din înregistrările de arhivă ale teatrului radiofonic. Așa i-am descoperit pe Silvia Chicoș în Căpitan la 15 ani, Ion Manolescu în rolul cardinalului Richelieu și Tanți Cocea în rolul Milady din Cei trei mușchetari, Irina Răchițeanu-Șirianu, cea mai convingătoare, în opinia mea, Vitorie Lipan. Așa mi-am acordat (coincidență sau nu, pick-up-ul se numea chiar Akkord!) simpatia la ștrengăreala malițioasă a lui Ion Lucian, la bonomia elegantă a lui Marius Pepino, la timbrul călduros al vocii lui Gheorghe Oprina, alias Cocoșelul neascultător, Sobolul și Leul. Era un fel de underground al copiilor și pre-adolescenților de atunci, o alternativă de a cunoaște și de a visa dincolo de desfășurătorul actualității din programul oficial. Plus că, foarte important, în comparație cu radioul și televiziunea unice, naționale și publice: aveai diversitate, schimbai discul dacă nu te mai simțeai în stare să îl urmărești, aveai posibilitatea de a te opri din ascultat ori de câte ori voiai și de a continua ulterior audiția, exact de unde rămâneai, iar, în pofida avertismentelor că "se strică acul", "se zgârie placa", deplasai frenetic brațul aparatului în acea parte a discului pe care aveai plăcerea să o reasculți.

Despre video player nu îmi amintesc mare lucru, neavând unul acasă. Din puținul experiențelor de care am avut parte "în deplasare", a rămas impresia de libertate a privirii, de sfidare a nepermisului, de intrare privilegiată pe terenul subiectelor tabu ideologic, social, cultural ș.a.m.d., ca și cum s-ar fi tras o draperie grea, din catifea, punându-se în lumină spectacolul Occidentului tuturor dorințelor și posibilităților.

Spre deosebire de acea lume, deschisă către civilizația spectacolului, lumea aceasta devine din ce în ce mai rapid o civilizație a anonimatului, a identității virtuale de utilizator care traduce, de fapt, o secvență de programare de tip cod-mașină. Pe bază de algoritmi, consumăm în viteză de dincolo de ecranul unui dispozitiv Android/ iOS, valuri de oferte, de informații, de propuneri, de tentații, din care nu ne rămâne decât să alegem. Până să ne pierdem în călătorii pe itinerariile necunoscutelor spațiului, ne luăm ritualic porția zilnică de timp în rețea, cu folos ori spre distracție, din obligație, din curiozitate sau din simplă obișnuință. Nimic fără Internet, căci trăim în funcție de online, dacă nu de-a dreptul online pe social media, ne-am aclimatizat cu succes la mediul digital și intenționăm acum să digitalizăm tot, să știm că, oriunde ne-am afla, putem anula orice distanță, avem totul la îndemâna unui traseu scroll up & down, urmat de click, fiind conectați.

Acesta e trend-ul și el ne face plăcere, măcar pentru că avem speranța că viitorul va arăta diferit, promițător, altfel, dacă nu mai bun. Că se va schimba inevitabil ceva. La o conferință cu tema Românul e născut IT-ist, una dintre indexabilele în "bibliotecă" și nu pasabilele "conținuturi" de pe Youtube, se arată că "după un studiu făcut de Dell Technologies, 85% din meseriile care vor exista în 2030 nu au fost inventate încă" (TEDx Talks Sinaia, "Beyond the Horizon", speaker: Monica Ene-Pietroșanu, inginer de automatizări). Prin urmare, suntem de-abia la început, e atâta loc liber, e atâta spațiu de imaginat nou!

Să vedem însă, oameni de litere fiind, și nu (încă) oameni de "fonturi", "caractere", "battute" ș.a.m.d., ce avem deocamdată la dispoziție, ce utilizăm sau ce ne place, în fond, să utilizăm aici și acum, ce ne îndreptățește să preferăm experiența tehnologiei altor forme de relaționare.

Pe lista sau în "meniul" personal de consumator trece, în primul rând, cartea în format electronic. Ebook-ul este interactiv, rapid și comod la căutări, nu abuzează spațiul de stocare al domiciliului, fiindcă nu ocupă spațiu fizic, etica ștergerii de pe dispozitiv pare ceva mai "morală" decât gestul imoral, ultragiant al aruncării unei cărți de pe raftul bibliotecii, iar la fel se întâmplă cu adnotările, evidențierile în pdf, epub, fără îndoială o procedură normală de lucru, nu reprobabilă precum mâzgălirea filelor de hârtie ale cărților. Persistă, totuși, nedumerirea în ce măsură alegem varianta electronică pentru conținutul propriu-zis și bănuiala dacă nu cumva, cel mai adesea, o facem pentru plăcerea "jocului" de utilizator al gadget-ului, pentru experiența în format, cu parcurgerea funcțiilor aplicațiilor, pentru postúrile mai cool decât aceea tradițional-învechită a cărții din mână?

Când ochii obosesc de la cititul online sau pe e-reader, există alternativa audiobook-urilor, cu texte în lectura autorului însuși, mizând pe valoarea autenticității rostirii, când îți poți da, în sfârșit, seama când se face, în original, pauza de respirație, se nuanțează tonalitățile, fără ca vreun editor zelos al formatului pe hârtie să adauge și să șteargă virgule, să tot modifice în viziune proprie punctuația, înțelesul frazării, sau în lectura unui actor, a unui influencer/ creator de opinie/ vedetă culturală, unde ceea ce contează ar fi de dorit să fie interpretarea, nu rațiunile publicitare. Alte avantaje, deloc neglijabile: te poți deplasa dintr-un loc în altul în contextul cultural sonor pe care ți-l dorești, poți face concomitent și alte activități, ca de exemplu să conduci mașina pe Valea Prahovei, ascultând în mp3 Levantul, în lectura lui Mircea Cărtărescu, să mergi cu trenul de la București la Cluj, derulând în căști întreaga arhivă cu dramatizările enumerate mai sus, între timp stocate în M-XCLOUD.

Cât privește universul prezentărilor online, presupunând conferințe, lansări, discuții, târguri (Gaudeamus, Libfest) ș.a.m.d., el a devenit de aproape doi ani mod de existență, prezență și manifestare. În acest paradox al apropierii distanțate sau al distanțării apropiate, nu trebuie să te mai deplasezi, beneficiezi de comoditate, de accesibilitate, de înregistrări podcast, Youtube, cloud care rămân și după ora închiderii, pe care le vezi când vrei, când ai timp, când ai dispoziția necesară. Desigur, participarea este o alegere, dar deschiderea este, de obicei, generală, democratizată, nerestrictivă, astfel încât oricine poate participa, teoretic nu există nepoftiți, e loc destul pentru un public larg, planetar, furnizor de rating cuantificabil în like-uri, share-uri, comment-uri.

Cu siguranță, nu suntem mai fericiți cu toată această (r)evoluție tehnologică la purtător. Avem de înfruntat mai multe necunoscute decât ne permite spațiul biologic de stocare. Ne revoltăm pe noile deprinderi ajunse dependențe, manii, le criticăm superficialitatea, ne declarăm ritos aversiunea față de ele, pentru ca puțin mai târziu să revenim spășiți asupra judecăților pripite și să reluăm obișnuințele de acolo de unde le-am lăsat.

Realitatea e una: în lumea aceasta, nu ești conectat la tehnologie, nu experimentezi în virtual, nu exiști. Cât despre acea lume, ea a tot rămas în urmă, până când realitatea ei a devenit deja poveste, item virtual.