Horodok respiră aerul hotărât al primei linii de front pe care Cuvântul o ocupă în războiul cu lumea. Preluând titlul de la un raion din Lviv, Ucraina, care a reprezentat un loc al luptelor și conflictelor încă din secolul al XIV-lea, poezia lui Adi G. Secară surprinde prin deschiderea volumului abrupt, in medias res, ca și cum Cuvântul ne aruncă încă de la prima pagină pe fronturile literaturii și ale lumii și ne îndeamnă să răzbim singuri, printre versuri. Ingeniozitatea asocierilor neobișnuite, stilul lacunar care face loc sugestiei și tendința autorului de a esențializa descrierea universului creator fără să-i răpească din substanță fac din poeziile sale o experiență literară inedită, imersivă prin puterea ei metaforizantă. Dincolo de primele lecturi stă ascuns un univers intertextual cu referințe ce cuprind autori precum Kafka, Trakl, Urmuz, dar și Svetlana Cârstean, și care, privit caleidoscopic, își îmbogățește și extinde sensurile cu fiecare nouă lectură.

Pe lângă temele evidente, ceea ce surprinde este tandrețea poemelor din mijlocul terenului minat al temei iubirii, pe care autorul le tratează sugestiv, subtil nostalgic, și de care se apropie cu o privire retrospectivă, dar precaută și distantă:

îndrăgostirea este ca un fel de sălbăticiune

sau sălbăticire

un fel de mistică a unor sălbatici

care își mănâncă primii iubiți și primele iubite" (p. 15)

"știu iubi dinții tăi și povestea

acestei iubiri

la fel de imposibile

ca una dintre un derviș și o gheișă

ca una dintre un cireș înflorit

în rana lui de poet bătrân" (p. 26)

"uneori mă gândesc că sunt

orfanul unei naivități

care și-a descris iubirile ca fiind reale" (p. 48)

De altfel, această apropiere naturală dintre poezie și iubire funcționează ca principiu creator, căci, dacă universul nu este ordonat de război, atunci va fi ordonat de iubire, ambele declanșate, desfășurate și suspendate prin Cuvânt:

"poetul făcea pași ca polifem

ridica dunărea ca pe un fular tricolor

deși existau atâtea culori

învârtea apele ca pe un lasso cu care prindea curcubeie" (p. 19)

"poetul nu se lua în serios

râdea de pașii săi care ruinau lumi de tinichea

se așeza în fața poetului

ca o sperietoare de ciori" (p. 19)

"sinceritatea zeului e în palmele pe care

nu ni le-am dat să se atingă

pentru a citi acele cuvinte

care spun despre cuvinte

că sunt doar energii

care ne pot apropia sau respinge

după aceleași legi ale gravitației

relativității

inimilor

care pe plaja eternității

ca pietricele se vor potrivi unele lângă altele

îngrijind de copiii lor

firele de nisip

promisiuni pentru perlele care vor împodobi

zeițele niciunei lumi" (p. 51)

"Eu duc poezia pe-un umăr sau Poezia

mă duce ca pe-un sac de oase și cuvinte, pe scut sau sub scut,

către muzele mele

(ne) recunoscătoare

pentru ce" (p. 57)

Pe lângă dezambiguizarea ludică pe care Adi G. Secară o face în pseudo-postfață sub forma unui interviu, poezia vorbește de la și pentru sine. Recunoașterea ei "ca pe o cicatrice pe care ai s-o ai toată viața/ […] ca pe o femeie la care ții/ dar de care nu te poți îndrăgosti cum ai vrea/ adică așa cum ai învățat" ține de ochiul format al Cititorului, de mutarea privirii din punctele fixe, canonice, spre altceva și de jonglarea cu granițele limbajului, sugestiei, metaforelor și, mai presus de toate, ale percepției. În războiul cu lumea ce tinde să-și împuțineze bogăția expresivă, Cuvântul și poezia sunt armele pe care autorul le scoate ingenios din interiorul hainei, cu care țintește precis în seriozitatea canonului și în structurile empirice fragile: "și câteodată scrii doar pentru că... dor!/ și vrei să nu fii doar o cutie neagră!". Rezultatul este această întoarcere spre poezie care, "poate că nu este decât o întoarcere la o veche prietenă/ care știe că este greu să fii prieten".