Premiul Ficțiunea "Cel mai bun final de operă"

Categoria "Cel mai bun final de operă" i-a reunit, în această ediție, la Premiile Ficțiunea pe următorii nominalizați:

Paul Negoescu, pentru regia filmului Oameni de treabă, pe Alexandru Lamba – Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte (Litera, BPC), pe Dora Pavel – Crush (Polirom) și pe Cătălin Ceaușoglu – Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea (Nemira).

Când citești un roman sau când vizionezi un film, pe lângă faptul că ești atent la personaj, pe care îl și ții minte cel mai mult, la acțiune, la conflict, la spațiu, la fel de important ca acestea este (și) finalul. La fiecare pagină te întrebi cum se termină, sperând să fie pozitiv, dar nu lacrimogen, să fie clar, dar nu foarte, să-ți lase întrebări etc. Finalul, sub o formă sau alta, pune ultima etichetă – mi-a plăcut, nu mi-a plăcut. De câte ori nu am auzit: Ce părere ai despre cum s-a terminat... filmul/cartea/piesa de teatru etc.? Și de aici încep discuțiile. Așa a pornit și alegerea mea, anume finalul care mi-a generat cele mai multe întrebări, care m-a intrigat, care mi-a rămas în minte.

Paul Negoescu semnează regia filmului Oameni de treabă, un film despre relațiile de putere, într-o notă de umor noir. Foarte bine regizat, toate firele poveștii duc natural spre un final pulp fiction: un peisaj paradisiac în care se produce un adevărat măcel, pictural, imagistic, poetic, à la Tarantino.

Alexandru Lamba este un scriitor bine-cunoscut consumatorilor de science-fiction, însă, odată cu Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte se observă schimbarea registrului, scriitorul optând pentru thrillerul psihologic. Într-o continuă creștere în intensitate, pe parcursul capitolelor, de la evenimente banale se ajunge la un deznodământ neașteptat, intrigant, cinematografic, în care viața și moartea se întâlnesc inedit.

În maniera care deja a consacrat-o, Dora Pavel optează în Crush pentru un final psiho-gotic, în care încununează procesul de analizare a unor psihologii marcate de singurătate, de angoase, de fantasme, de obsesii etc. E un final construit ca o apologie a istoriei subiective, cititorul fiind pus în fața "vindecării" protagonistei, în fața eliberării de sub presiunea nevrozelor și psihozelor. Cum? Doar prin înfăptuirea omuciderii.

Așa cum se anunță pe coperta 1, finalurile celor Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea nu pot fi decât imprevizibile și năucitoare. Alături de hibridizarea temelor și a stilurilor, Cătălin Ceaușoglu oferă o atenție deosebită finalului fiecărei povestiri, dar și personalizării Sfârșitului, ca suprapersonaj esențial al volumului și, în extensie, al vieții, al umanului și al non-umanului, deopotrivă.

Alegerea mea pentru categoria "Cel mai bun final de operă" este Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte de Alexandru Lamba.

Să explic. Pe de o parte, din motivele amintite la începutul prezentării. Pe de altă parte, volumul lui Alexandru Lamba surprinde prin naturalețea construcției și prin alternarea cinematografică a scenelor.

Se observă o atenție deosebită oferită mecanismului narativ și pieselor sale de rezistență – personaje, acțiune, conflict, spațiu etc. Alexandru Lamba lucrează cu o conștiință acută a scriiturii, nimic nefiind întâmplător în romanul său. De aceea, fiecare element textual sau paratextual își are logica sa. Ceea ce face Lamba e să îmbine exemplar postura de autor și de regizor, deopotrivă. Din acest melanj inedit nu are cum să rezulte decât un univers narativ remarcabil în formă și în conținut.

Printr-un realism crud sau un neorealism (cf. Liviu G. Stan) și printr-o analiză a conștiinței la persoana I, scriitorul focalizează camera pe umanitate, surprinzând-o în toată vulnerabilitatea sa, în momente de existență dureroase, dramatice, chiar tragice. De la contemplarea obsesivă a morții până la condiția omului nepotrivit la momentul nepotrivit, protagonistul, Horia, ajunge să comită o crimă, să bată un elev, într-un context bizar, să trimită involuntar la moarte un veteran de război etc. Finalul ne obligă la câteva întrebări, mai ales după ce Horia va trece printr-o serie de schimbări interioare.

Elasticitatea personajului, prospețimea narativă și modul ingenios în care evoluează conflictul romanesc fac din acest final unul de notă maximă.