Numele "Einstein" îmi este cunoscut de când mă știu. La început nici nu știam ce înseamnă. Știam doar că este un lucru bun și de dorit însă în mod cu totul surprinzător, necomestibil. De ce nu era comestibil din moment ce era considerat bun?! - era marea întrebare care contesta și începuse să transforme universul meu perfect din acel moment, compus simplu din chestii care se mănâncă și chestii care nu, într-un paradox.

Mai târziu am aflat că Einstein fusese un om, cel mai inteligent care a trăit vreodată, însă tot nu eram sigur dacă numele lui se pronunță cu s sau cu ș. Măcar abolisem ideea că vreau să îl mănânc. Știam de asemenea că a avut ceva de-a face cu bomba atomică, probabil era cel care a făcut-o. Ce tare! O bombă!

Ideea mea de bombă era să umplu pungi de plastic cu apă și să le lansez de pe terasa Hotelului Victoria, clădirea din spatele casei noastre, direct în capul trecătorilor. Am visat ani de zile la asta însă de lansat am lansat doar două bombe, într-o după-amiază toridă de august, pe la 11 ani. Ambele au fost calculate și livrate în așa fel încât să aibă contact cu solul înainte ca presupusa victimă să intre în raza lor de acțiune. Call it deterrence if you will!

Acesta a fost, privind acum în retrospectivă, momentul în care mintea mea s-a apropiat cel mai mult de cea a lui Einstein. Sunt convins că amândoi am visat același vis. Visul care face BUM! Forța gravitațională, momentul contactului cu solul, sunetul exploziei, imaginea splash-ului și cascada de adrenalină care-mi scălda sufletul în momentul în care evaluam rezultatul cataclismului. Implozie și apoi liniște, pe măsură ce mă afundam în adâncimile de nebănuit ale ființei mele. În jur însă, dezastru.

Ai nevoie de o tărie fantastică de caracter ca să reușești să izgonești din minte dulceața acestei plăceri extatice. E momentul în care înscrii golul de aur și motivul pentru care Maradona s-a apucat de droguri. Plăcerea e atât de intensă încât te consumă, te transformă pentru totdeauna. Singura șansă de supraviețuire pe care o ai este să apeși butonul roșu, să ratezi ocazia, să anulezi testul.

Einstein a făcut-o. A făcut ceea ce eu nu am fost în stare să fac și pentru asta lumea l-a ținut minte așa cum a făcut-o. Nu pentru alte varii descoperiri pe care le-a făcut. L-ar fi ținut și pentru asta însă ar fi fost undeva pe pagină cu Oppenheimer, despre care am auzit pentru prima oară doar după ce am terminat liceul. Poate am fost eu un chiulangiu însă de Einstein știam deja din perioada în care credeam că e piure de măr cu biscuiți.

Sunt convins că asta este diferența între cei doi, diferență pe care și filmul ne-o sugerează într-un mod atât de elegant. God doesn't play dice! Primul s-a oprit aici, atunci când a ajuns la poartă. Nu din lașitate, ci din curaj. Al doilea a dat cu zarul știind că există posibilitatea reală de a distruge întreaga lume în momentul în care les jeux sont faits. Curios este faptul că și el a făcut-o tot cu curaj.

Aceasta este lumea paradoxurilor în care trăim. Lumea în care apar mereu idei noi care contestă universul așa-zis perfect, pe care singuri l-am creat și l-am trăit până în acel moment. Doar așa apare progresul: îndrăznind. Există însă un rost al lucrurilor și o noimă în spatele lor, un timp și un sens, o direcție pe care nu putem să o sărim. Putem doar să o urmăm, pas cu pas. Posibilitățile sunt infinite și pe multe chiar reușim să le anticipăm însă adevărul este unul singur.

Primul meu univers era compus, simplu, din chestii care se mănâncă și chestii care nu. E evident că nu suntem meniți să rămânem acolo. Evoluăm spre noi moduri de a ne înțelege, pe noi și lumea care ne înconjoară, însă nici nu avem dreptul să riscăm viața tuturor pentru a afla. Oppenheimer a riscat și a supraviețuit, însă asta nu l-a făcut să fie Dumnezeu. L-a făcut să fie om. Un om de care am auzit abia după ce am terminat liceul.