Anastase Milianu trăise toată viața în satul Livezi, care își avea vatra în Muntele Paicu, un lanț muntos aflat la nord de Pella și Kilkis, pe care urca primăvara cu turmele la păscut. M-a întristat tare rău moartea lui, mai ales că eram un copil când bunica mi-a povestit-o. Și mi-a tot repetat-o ani în șir, de pe vremea când eram un șoim al patriei cu cămașa portocalie cu epoleți, pantaloni albaștri și cravata roșie cu tricolor pe margine și până când m-am însurat. Am crescut cu povestea asta, cum se spune.

La câțiva ani după asasinat, ucigașul fiind atins de dalac, s-a confesat pe patul de moarte. Așa s-a confirmat cu certitudine că sărmanul Anastase Milianu fusese o victimă colaterală. Până atunci, nimeni nu a știu cine și de ce a băgat în el două gloanțe la coliba lui tocmai în vârf de munte. Și astfel s-au eliminat toate ipotezele că ar fi fost în cârdășie cu bandele de hoți sau de contrabandiști sau că datora bani cuiva iar această spovedanie a criminalului s-a propagat cu foarte multă emoție în sat. Lumea l-a plâns pe Anastase ca și cum ar fi murit a doua oară.

La scurt timp după asasinat, soția lui, Zoia Milianu, l-a născut pe Iori. Când acesta a împlinit șaptesprezece ani, a fost luat în simbrie la stâna tatălui bunicii mele, Mihai Caracostea zis Aragea.

Ca să fii păstor în acei munți aspri și să practici o meserie grea și plină de primejdii, trebuia să fii puternic, iute și ager la minte. Oricând tâlharii, lupii sau urșii te puteau ușura de zeci de oi într-o clipă. Sau puteau să te ușureze chiar de viață.

Străbunicul Mihai a fost mulțumit de Iori o perioadă, văzând că se putea bizui pe el. Apoi dintr-o dată acesta s-a moleșit și se vedea de la o poștă că nu mai are chef să facă treabă. Totul a culminat când a ațipit lângă un morman de bușteni în miezul zilei și toată turma i s-a risipit pe dealuri. Vreo trei sute de oi, care colac peste pupăză, nu erau toate ale lui Mihai căci mai luase în grijă și de la alte două familii din Livezi.

Până seara au găsit turma până la ultima oaie, dar pe Mihai l-a speriat inconștiența lui Iori. L-a chemat în coliba lui de pe munte și i-a vorbit astfel:

— Să știi că l-a început mi-a plăcut de tine. Dar nu mă mai pot bizui că mă bagi la pagube și la belele mari. Îmi prăpădeai toată turma, oile familiei mele dar și ale altor familii din sat. Dacă așa stă treaba, eu nu mai am nevoie de tine.

Iori nu a căutat să se apere. A scos pe gură numai cuvinte drepte:

— Mihai, nu mă ascund că am greșit. Mă simt rușinat și nu pot să ridic capul să te privesc. Sunt nedemn ca un hoț. Iartă-mă!

— Nu ești un băiat rău și vreau să știu ce se petrece cu tine. Că te-a apucat așa dintr-o dată.

— Nu știu dacă poți să mă ajuți.

— Păi de unde știi dacă nu-mi spui?

— Nu este așa ușor. Dacă zic tu o sa mă iei în batjocură.

— Ia zi-mi tu mie Iori, că amândoi am văzut lumina zilei în Livezi și ne știm bine. Pe cine am luat eu vreodată în batjocură? Știi foarte bine pe cine. Numai pe cei puturoși, certați cu munca. Așa că te ascult să-mi spui oful tău.

— Atunci fie. Eu nu dorm nopțile din pricina unui vis în care o voce mi-a grăit că pe o câmpie întinsă și arsă de soare se află o fântână construită de un turc. Și cât vezi cu ochii pe lângă acea fântână, crește un singur copac. Și cel ce va săpa lângă rădăcina lui, va găsi o comoară.

— Înțeleg că nu îți dă pace mintea până nu ajungi în acel loc.

— Știi tu unde se află Mihai, o asemenea câmpie?

— Știu.

— Și dacă te rog să mă duci acolo? O să mă faci nebun?

— Nu. Dar nu dau cinci bani pe visul tău. O să te duc acolo ca să-ți recâștigi liniștea nopților și dulceața somnului.

— Nu știu cum să-ți mulțumesc, frate Mihai!

Iori a vrut să-i sărute mâna dar străbunicul l-a împins.

— Îți dau jumate din comoară, i-a promis el.

— Desigur, a zis Mihai cu ironie.