Azi pornim de la o imagine idilică și scriem despre relații, despre personajele din tablou, despre ce-i spune ea, ce-i spune el, despre ce-a fost înainte, despre ceea ce urmează. Despre legături. Despre tine. Despre ceea se se întâmplă în afara cadrului, despre acel lucru pe care ți-l revelează imaginea și care e doar al tău (un secret, o amintire, un gând…). Poate despre un personaj.

Armonie!?

Ileana Marin

Al naibii Francesco… a venit cu chitara la neisprăvitul ăla, i-a promis că dacă-și dă ochii peste cap și se face că atinge corzile, o să-l ajute să ajungă-n patul meu. Ca să-l convingă, i-a arătat alți terchea-berchea pe pânze—ba cântând la alăută, ba tăind aerul cu sabia, de ziceai că se băteau pentru vreo tinerică, nu pentru o vădană trecută. Stupido chiar a crezut că s-a făcut coadă de femei la fanfaronii lui Francesco, că femeile se înnebunesc să fie în tablouri… Figlio di puttana! Când au văzut signiorine-le că pictorul le-a făcut pe toate zâmbitoare, cu ochii-nlăcrimați, cu capul într-o parte, de parcă nu mai văzuseră bărbat, au început să ducă vorba că-i pictor mincinos, că a profitat de ele, că, în loc să le picteze așa cum stătuseră ele—făloase, zdravene, nemiloase—, le făcuse la toate aceeași zâmbitură miorlăită și zarahisită ca dulceața de smochine în care scapi zahăr cu nemiluita.

De zâmbit am zâmbit, dar nu la sărmanul de-mi zăngănea la ureche; am zâmbit la Francesco, al naibii păros: din mânecile suflecate deasupra coatelor ieșeau două brațe cam subțiri dar acoperite cu păr negru, iar când își scotea legătura de la gât se vedeau fire încârlionțate pe care i le-aș fi descâlcit. Dar nu... trebuia să mă uit în jos la mizeria pe care nu m-a lăsat s-o mătur o săptămână-ntreagă, că... era decor, la fel ca Sfinții de pe perete și oala de pe foc. Sigur că am zâmbit când m-a pus să-mi prind părul la spate ca să se vadă cerceii și puțin din fundă. Zicea că părul trebuie să pară că iese de sub mătase și să-l facă să se întindă ca să-l îndese la loc sau să-l netezească. Un furbo, questo Francesco Peluso, mai dădea cu pensula, mai storcea culorile, apoi venea la zulufii mei și-mi-i mai aranja: îi trăgea ușurel cu degetul mic sau cu capătul pensulei ca să stea cum voia el să-i picteze. De ce naiba nu picta din capul lui? De ce a trebuit să stau câte o oră înainte de amiază cu prostovanul ăla care începuse să creadă că merită să fie băgat în seamă?

Aplecată deasupra vasului cu apă caldă în care-mi înmuiam din când în când mâinile ca să vadă Signor Pittore cum se scurge apa trebuia să-i arăt înamorarea. Zicea că așa se pictează un grande amore emergente: trebuia să fim încălziți de aburii care ne înroșeau fețele și mie și zâmbărețului cu chitara, căruia îi cădeau ochii în decolteul meu, în vreme ce eu urmăream mâinile lui Francesco. Când mi-a pictat vârful pantofului, a înțeles că dacă-mi mai spunea o dată să mă uit în podea aveam să-i smulg pensula și să-i străpung pânza cu ea să-i sparg chitara.

Ce spune personajul din perete

Petre Nechita

Urât vi-i rânjetu’ și mutrele vi-s pocite. Răsuflarea vi-i miasmă de vin clocit și gânduri hulpave. Pe sub haine, pe sub piele vă bolboroșește păcatul, trântorilor! Sălbăticiunile-s mai curate: se-arată una alteia, se calcă și-și văd de drum. Ele nu păcătuiesc. Voi vă actoriciți, jucați viața, până și desfrânarea vi-i joc.

M-ați țintuit în perete, pe pânzișoara asta ștearsă și gata, v-ați miruit sufletele?! Nu vă arde ceafa? Mă rog la El, eu umilu’ lui oștean, să nu vă judece după rânjete. Ascund mai multă murdărie decât o mască.

Omu-i curat doar când e gol, când nu-și boiește dorința și chemarea. Păcătuiți cu sufletu’ deschis și El o să vă iubească!

Peluso, nebunule!

Sebi Șufariu

Priviți cu atenție acest tablou. Din câte știu este ultima imagine cu pânza în alcătuirea ei originală. În momentul de față, în partea stângă, jos, se află o pată de cerneală. Pată care, culmea, nu i-a scăzut din valoare, ci dimpotrivă. Iată istoria ei, așa cum o văd aici și acum.

"Îi cântă copilului", zise vocea primului heteronim, cel mai iute și instinctual. "Copilului, care copil?" întreabă al doilea heteronim, cel care era maestru al reflexiei și îndoielii. "Păi tu nu vezi cum privesc amândoi spre un ceva care nu apare în cadru, dar privirea lor spune tot!". "Poate fi și o pisică. Adică să se uite spre o pisciuță, una mică și drăgălașă care tocmai și-a băgat boticul într-un castron cu lapte", miorlăi al doilea între câteva hohote înecate de râs. "Sunteți patetici amândoi, declară cel de-al treilea heteronim — un veritabil Gică-contra — copilași, îngerași și pisicuțe, atâta vedeți!". "Păi, ce ar trebui să vedem?", săriră cei doi aproape într-un glas. "Întotdeauna ați trăit cu capul în nori. Hai să vă explic cum stă treaba. Bărbatul n-are nici în clin, nici în mânecă cu muzica. Ce alea-s mâini de cântăreț? Cravată roșie, cămașă suflecată, căciulița aia de cardinal excomunicat? Să fim serioși! Ăla e un pește, proxenet, așa mai pe limbajul vostru! În chitara aia sunt ascunși banii pe care-i încasează de la fetele lui...tânăra e de altfel favorita, vrea s-o ia chiar de nevastă, n-ai văzut icoana de pe perete?... pe o măsuță în fața lor, dar în afara cadrului, se află o cutiuță cu un inel...are un diamant rubiniu care străluce ca un opaiț...ea și-a întins deja degetele instinctiv pentru a primi inelul...au și băut un pahar cu vin, nu vedeți ce roșu e el în obraji...mai târziu o să-i spele piciorușele în vasul ăla mare de cupru, a aruncat deja câțiva trandafiri în el, căci e seară și sunt singuri și el vrea să se lase de meseria asta păcătoasă..."

Un timp, nimeni nu mai spuse nimic. Parcă se auzea cum curge undeva apa dintr-un ibric într-un lighean mare cu mânere, de cupru sau cositor. Poate că se afla acolo și copilul, și pisica, iar ei erau deja de vreun an căsătoriți. Poate își luaseră o mobilă nouă. Dintr-o dată se auzi vocea mucalită al celui de-al treilea. "Ia uitați-vă voi mai atent la semnătură. Ce scrie? Ceilalți doi își suciră gâturile ideatice și începură dă descifreze: Felu...Falus...

"Da, da, Falus! E și asta o indicație că am dreptate!", hohoti el. "Peluso, nebunule", strigă primul, iar al doilea, meditativ, completă: Francesco Peluso, un pictor italian de la jumătatea secolului IX...scris cu F, așa era moda, Gică-contra ce ești!"

"Pe naiba! E Faluso de la falus, scris cu o vocală rotundă tare, că așa era la modă!"

"Să supunem la vot", spuse primul.

Al treilea nu prea era el mare iubitor de aritmetică, dar, orișicât, doi rămâne mai mare ca unu, așa că, brusc, luă de undeva o călimară cu cerneală și o azvârli peste semnătură.

"Na, făcu el, acu’ ce mai scrie?".

Acu’, ce să scrie. Scrie, într-un colț, Sebi, scris cu ficțiune albastră, că sângele apă nu se face, nici cerneală, nici chiar Faluso. Pardon, Peluso.

Serenadă cu sambuca

Iulia Pană

Ce idilă...nu se așteptase de la el ..un flușturatic pus pe șotii toată ziua, să se încumete la o serenadă?!

O prinsese pe picior greșit, aproape că amorțise în poziția admirativă...dar ce flatare plutea în jurul ei. Era euforică și mâinile și le strângea încât degetele i se albiseră și de la spălat dar și de emoție.

Nu-i spusese nici un cuvânt, se așezase alături și mâinile vrăjite alunecau pe corzi într-o canțonetă de amor ce o făcu să-și întoarcă privirea.

Gustase doar ea din clondirul adus pe furiș acoperit de chitara cu care acum aerul vibra de sunete miraculoase, sau așa îi păreau ei.

Cu obrajii colorați de o pudră de trandafiri, avea în cerul gurii o aromă ce-i înflorise toată gura. Sub șalul cu ciucuri sidefii, se înfiorase toată carnea-i marmorată pe care se strecurau mici broboane de transpirație într-o alunecare indecentă.

Acum îl vedea mai bine. Deși abia îi mijise mustața și ...era un țâști-bâști, dar cu un vino-ncoa de don juan, de atunci când o privea îi simțea privirea albastră ca un fir de apă rece pe șira spinării.

Dar ce băutură îi adusese, oare de ce o ascunsese după scaun ?

Ah, și-a dat seama, sambuca, lichiorul dulce din semințe de anason verde stelat cu flori de soc, fenicul un pic de alcool și lemn dulce brumăriu un deliciu.

Hm! parcă cu prea mult anason... ce știa și ea că e cam afrodiziac.!

Amețise și toată bucătăria părea cuprinsă de o vibrație necunoscută, chiar și pe buza vasului de aramă în care ea spălase se plimba un șuierat firav în timp ce apa făcea mici cercuri concentrice, iar ea aștepta ceva ...

S-a auzit doar glasul lui pe care îl știa din strigătele băiețești de pe stradă, acum cu altă intonație după cântecul de dragoste.

Și-a întors sfioasă privirea și l-a văzut drept în picioare caraghios cu cipilica roșie asortată cu cravata, dar cu o mină serioasă.

I-a spus scurt: serenada si clondirul sunt din partea lui don Francesco Peluso, pittore napoletano, care o tot urmărește de ceva timp și ar vrea să-i facă portretul dar care îi transmite toată dragostea și prețuirea lui de văduv în căutarea unei neveste.

Zâmbind șăgalnic a întrebat-o dacă i-a plăcut că el a fost încântat să o facă pentru două lire de aur curat.