Când m-am trezit, în cameră plutea lumina lunii. Pe peretele din fața mea, tabloul cel mare cu nud căpătase înfățișarea unei uși deschise. Nudul tăcea, mă privea. Deasupra pervazului, luna, un suflet neprihănit, mă privea și ea, așteptând același lucru. Eram toți trei, prinși într-un triunghi amoros al privirilor, uitându-ne unul la altul prin ferestrele minții.

În atelierul ăsta s-au întâmplat multe. Dacă ar fi să spun toată istoria lui mi-ar trebui o mie de ani. Cel puțin. E suficient să spun că aici am devenit pe jumătate, om. Atelierul este locul devenirii artistului și, deci, al omului. Pentru că artistul și omul sunt inseparabili. Respiră unul prin altul, se hrănesc unul prin altul și simt unul prin celălalt. Câtă culoare am pus pe pânzele astea, care au plecat toate în lume, numai eu știu. Și cât suflet! De-asta simt uneori că eu nu sunt altceva decât rodul imaginației mele, fiindcă sufletul meu s-a rupt în sute și mii de bucăți și au plecat care-ncotro, în lumea largă. Așa că, nemaiavând suflet, nu mai exist. Mă înrudesc mai mult cu personajul unei povești decât cu oamenii. Sunt o ființă imaginară și asta e, trebuie să accept ceea ce am devenit. În timp ce deveneam om, rupeam din mine bucată cu bucată, fără să-mi dau seama și, dăruind, mă transformam în altceva. Da, "altceva" e un cuvânt bun pentru a mă defini.

Când mă trezesc și-mi amintesc ceea ce am visat, sunt sigur că m-am trezit, dar acum, fiindcă nu-mi amintesc nimic, e foarte posibil să fiu tot în vis, într-un vis al visului. Însă e liniștitor faptul că visul acesta se petrece în același spațiu în care trăiesc de obicei. Pentru că e ca și cum ar fi real, iar asta înseamnă că și eu sunt real, chiar dacă nu sunt.

Am privit un timp când luna, când nudul - dar de ce-i tot zic nud, fiindcă e o femeie - am privit un timp când luna, când femeia, până când imaginea lor s-a suprapus și au devenit o singură persoană. Exact așa cum imaginea văzută de un ochi se compune cu cea văzută de celălalt și ambele devin una, una care în realitate nu există, fiindcă e duală. Sau poate tocmai de-aia e mai reală decât oricare din cele singulare și, cu cât ai mai mulți ochi și poți compune mai multe imagini ale realității, cu atât mai mult te apropii de adevărata realitate, cine știe...?! Ideea e că până să-mi dau seama ce trebuia să fac sau să zic, cele două s-au separat din nou și au început să plutească prin cameră. "Hmm...!" mi-am zis eu. "Ce-i de făcut?"

"Ce naiba faceți aici?" am zis, uitând de orice urmă de politețe cuvenită în prezența unor doamne. Ele au râs cu nevinovăție. "Ce convenabil e să râdeți, mama voastră de fantome!" Acum, a doua oară, au râs cu nesimțire. "Pun eu mâna pe voi, nesimțitelor și..." m-am ridicat să alerg după ele, dar au zbughit-o drept într-un tablou cu brândușe. În tablou era frig, de-abia se desprimăvărase, și eu eram în picioarele goale, în tricou și chiloți. Nasol.

Apoi, deodată, culorile s-au topit ca prin minune și mi se lipeau de picioare brândușe și iarbă și pietre.

"Stați, nu mai fugiți!" Însă ele nu mă băgau în seamă. Brusc, una a alunecat pe o tușă de violet și a căzut, iar cealaltă s-a împiedicat de ea și s-a rostogolit, umplându-se de culori. Apoi iar au intrat una în cealaltă și au devenit una singură. Am întins mâna să o prind... însă atunci m-am trezit.

În cameră plutea lumina lunii. Pe peretele din fața mea, tabloul cel mare cu nud. Deasupra pervazului luna. Uitasem să închid fereastra și vântul fâlfâia draperia ca pe un vis, când noapte cu lună, când pajiște cu brândușe. "Nu, luna nu e o femeie!" am murmurat eu. Și ea a râs, arătându-și sufletul.