Pornind de la imaginea atașată vă invităm să scrieți povestea celor doi sau a unuia ori a celui care privește spre ei.

Au participat mulți scriitori la jocul nostru de pe grupul Ficțiunea:

https://www.facebook.com/groups/763098094356833

Și am ales câteva texte, pe care le puteți citi și voi. Vă așteptăm pe grupul revistei, cu o nouă provocare, în fiecare sătămână.

Ileana Marin

Privitor într-o expoziție: Tablou impresionist, cu urmele dorinței de a picta în plein air, dar pe o ploaie ca aceea, ar fi fost imposibil. Poate că pictorul, le-a făcut o fotografie celor doi, a developat-o în atelierul improvizat din baia de serviciu, s-a așezat la șevalet lângă fereastra deschisă, a prins fotografia de pânza proaspăt grunduită și s-a apucat de treabă. A început cu desenul siluetelor care formează un M din trupurile și brațele celor doi. Apoi i-a separat de restul orașului printr-o linie pe care a așezat alte două cupluri pe margini și un trecător însingurat în mijloc, de parcă cei doi din prim plan își vor desface mâinile pentru a-l ocoli. Poate vor spune "Bread and butter" ca toți americanii care, atunci când își desprind mâinile, pentru a nu rămâne despărțiți, își declară iubirea. După ce ai uns o felie de pâine cu unt, untul nu mai poate fi separat cu nimic de felia proaspătă sau veche în care cuțitul a presat materia cremoasă ca uleiurile lui vâscoase. Poate că tocmai de aceea pictorul a ales să lucreze cu cuțitul acest tablou impasto... "paste and canvas" în loc de "bread and butter"!

Oprirea de Irina Forgo

Bicicletele rulau grăbite prin piață, conduse cu precizie pe panglica de asfalt ce tăia caldarâmul, sub trupurile încovoiate, tăcute. Pedalau uniform, încordați, atenți, ca și când ar fi știu exact încotro se îndreaptă. Le simțeai tensiunea, atenția, concentrarea, niște bule de energie închise în propria coajă invizibilă. Era un fel de a-și duce singurătatea, deși ei credeau că e un fel de-a trăi.

Păreau să nu vadă catedrala, clădirile elegante sau ghirlandele de flori pe lângă care treceau, dar mai ales păreau că nu aveau ochi pentru niciun trecător. Bicicletele celorlalți, siluetele pășind cu grijă nu reprezentau decât simple obstacole în propriul drum.

Imaginea se repeta zilnic, dimineața și seara, două decupaje ale aceluiași tablou. Bicicliștii nu erau decât parte din peisaj, contururi umplute de toate nuanțele de gri.

Fata cu haină roșie era altfel. Pedala întotdeauna încet, salutând din cap porumbeii, privind spre chioșcul de ziare, aruncând o privire către vitraliile catedralei sau un zâmbet către alți trecători. Uneori părea că murmura un cântec, alteori își ridica picioarele de pe pedale ca un copil, mișcându-se din inerție, dar în unele zile era exact ca ceilalți bicicliști, serioasă, preocupată și foarte singură.

Până într-o zi friguroasă de toamnă, când... toate s-au schimbat. Fata a coborât de pe bicicletă, s-a îndreptat spre un tânăr înalt, care admira turnurile catedralei și i-a întins mâna. El a acceptat atingerea. Apropierea. Momentul. Ea i-a zâmbit ca unui porumbel. El s-a fâstâcit. Ea i-a strâns ușor mâna. El și-a îndreptat privirea spre catedrală, ca să nu fie nevoit să vorbească. Ea și-a întors capul în aceeași direcție.

Au rămas așa, mână în mână, admirând piața curățată de ploaie, nemișcați ca două statui vivante. Nu aveau unde să se grăbească, nu aveau agendă, program, nimic ce le-ar fi putut dezmembra existența. Simțeau doar un fior dulce, un fel de iubire gata să umple spațiul și să blocheze timpul.

I-am privit cu o oarecare invidie peste umăr, statici și fericiți, în timp ce eu am pedalat mai departe pe panglica de asfalt, încovoiată peste ghidon, precipitată, ca nu cumva să întârzii la birou.

Gabriela Rus

Trebuia să îmi fi dat seama că mereu te îmbraci în roșu, când durerea îți devine insuportabilă. Că atunci când te-am strâns, credeam eu, încurajator, de mână, aveai nevoie să te țin lângă mine, nu să te împing înapoi în lume. Te-ai uitat ranchiunos la mine, când am început iar cu "suntem tineri, următoarea sarcină va fi ok, ai să vezi“. Te mutaseși aici pentru mine deși detestai orașul ăsta rece și plouat. Spuneai că miroase a câine ud și a moarte. La început am plâns împreună, te-am legănat ca pe copilul pierdut. Apoi am simțit nevoia sa revin la viața mea, la viața noastră. Am încercat să te trag după mine, dar nu păream să reușesc decât să-ți adâncesc rana. Să mă aștepți diseară la Ponts des Arts, ca Maga, ți-am spus, deja încălecând pe bicicletă. Apoi când nu ai mai venit, mi-am dat seama ce bou am fost.

Ana Ionesei

De câte ori m-am plimbat prin ploaie gândindu-mă la tine... Era o vreme când presimțeam că te voi întâlni, aparent întâmplător, prin oraș. Totul se desfășura ca într-o piesă de teatru. De când te-am văzut jucând rolul prietenului imaginar cu o bicicletă albastră al unei fetițe orfane, am știut că tu ești reîncarnarea primei mele iubiri. E o reîncarnare aparte, de parcă în copilăria mea, tu ai fi fost băiatul de pe strada mea din orașul natal, ca mai apoi să ajungi aievea chiar actorul care joacă rolul acestui băiat, prima mea iubire. Aveți aceeași inițială a numelui. Numai un destin-artist putea să regizeze revederea noastră din acest oraș unde m-am stabilit când am început facultatea. După acel spectacol, te-am văzut de multe ori trecând cu bicicleta prin vale, unde stai acum. Mereu visam cu ochii deschiși că vei urca dealul până la mine și că mă vei învăța să merg cu bicicleta. Ce mult îmi doream ca băiatul acela din copilăria mea să mă învețe să merg cu bicicleta! A trebuit să am răbdare, să învăț să fiu singură, să aflu cine sunt, pentru ce mă aflu pe lume și să-mi scriu povestea, ca tu să apari din nou în viața mea, să te văd zburând cu bicicleta pe strada de la intrarea în cartierul nostru...

Ioana Bîrjan

Văzându-i pe cei doi, bărbatul zâmbi cu o urmă de melancolie. Așadar, chiar sub ochii lui, povestea se repeta sau mai bine spus, era rândul altui cuplu să pășească pe urmele pașilor lui. El nu mai era demult tânăr, dar privind bicicletele celor doi tineri, se întoarse el însuși în timp. Mirosul sărat al mării îi invadă ființa, iar cu ochii minții vedea totul atât de clar, de parcă trăia din nou trecutul. Muncise pe rupte să cumpere prima bicicletă, dar nu atât pentru el, cât pentru ea. Cu o geantă aruncată neglijent pe umăr, pornea în fiecare dimineață spre port, acolo unde descărca marfă, spăla punți și ștergea vitrine. Nu se plângea niciodată, muncind în tăcere. Era deja obișnuit cu greuțățile, iar gândul că ea ar zâmbi și l-ar îmbrățișa cu toată puterea, era suficient pentru a continua. Și apoi, mereu fuseseră apropiați, cum era și normal pentru cineva ca ei. Ea plânse de nenumărate ori pe umărul lui, adormind apoi unul lângă celălalt...

O sărută în timp ce cu o mână apăsă fără să vrea pe claxonul bicicletei. Trăsăriră amândoi, râzând cu gura până la urechi, fără a ști că cineva îi privise în tot acest timp. Bărbatul fusese și el smuls din captivitatea memoriei de sunetul claxonului. Dădu din cap a negare. Tinerii aceia nu aveau cum să-i repete povestea și asta fiindcă totul era difierit acum. Alte vremuri, alți oameni, o altă Marsilie, însă la fel de nemiloasă pentru cei fără noroc. Și în plus, tinerii din fața lui erau îndrăgostiți, spre deosebire de el, care își amintea ori de ori avea ocazia de sora lui geamănă...

Nemurire de Monica Aldea

Grig o căuta pe Sânziana de mai bine de 30 de ani. Imaginea lor de demult îi stăruia încă în minte. Era 24 iunie, se deschiseseră cerurile și, însoțitit de "sânziana" lui, pe care o ținea strâns de mână de teamă să nu o piardă iar în hora suratelor ei magice, traversau orașul pe lângă biciclete, pe o ploaie torențială. El mergea să-și ia viza pentru Canada, iar fata urma să înceapă lucrul în atelierul de pictură al lui Monsenior Giovanni Zarella.

-1 an va trece repede, ca ploaia asta de vară, zise brusc fata, ori ca un vis. Vei vedea când te întorci primele mele tablouri! Ne vom întâlni exact aici, rosti ea, străduindu-se să pară veselă, peste fix un an!

Zborul spre țară îi păru nesfârșit. 30 de ani...căzuseră peste sufletul lui Grig. Pierduse și refăcuse legătura de 3 ori, dar, în mod inexplicabil, în ultimii 3 ani se așternuse întunericul peste toate, de parcă cerul își luase tributul, înghițind orice indiciu ce ar fi putut duce la găsirea Sânzienei.

Își aprinse o țigară, realizând că detectivul particular pe care-l aștepta avea să întârzie.

Smuls brusc din reveria nostalgică, glisă butonul de răspuns al telefonului și memoră mecanic adresa pe care i-o indicase detectivul ca loc nou de întâlnire. Ca reper, lângă bistroul stabilit- Cafeneau Veche 9-i se dădu un atelier de pictură.

Grig porni pe jos după consultarea locației. Atelierul, cochet de altfel, se zărea deja, iar în vitrină trona la vedere pictura înfățișând doi tineri care sfidau ploaia, mergând pe lângă biciclete și ținându-se de mână.

Înainte să-și piardă echilibrul, bărbatul mai apucă să citească în colțul de jos al pânzei: "Grig și Sânziana-nemurire".

Recomandare - a se citi pe acest fundal muzical!😊

https://youtu.be/saC7AyalPmc

Vlad Preda

Acolo, în orașul infinit, visurile sunt strivite de zgomotul infernal al traficului. Noaptea e o prelungire bolnavă a zilei. Dar cale-ntoarsă nu există. Fie și doar o fugară privire piezișă, și trecutul i-ar înghiți ca o gaură neagră. Strânse tare, dureros, știind că ea nu-i va da drumul. Cu mândrie și pizmă, amuzat de gândurile ortodoxe ale trecătorilor. Îi strivi ca o menghină mâna moale, până simți umezeala durerii, capitularea înfricoșată a mamei lui veșnic tinere și nefericite.

Ioana Miron

În ploaia care părea că a început de când cei doi nu-și mai aminteau cum arăta soarele, orice vorbă abia șoptită pare un legământ pentru eternitate. Ploaia e e suma lacrimilor ghizilor spirituali, ai strămoșilor sau ai oamenilor dragi plecați prea devreme, care plâng de fericirea altora sau de dor și neîmplinire. Cei doi nu se plimbă, ci se lasă purtați de biciclete, spre un nou sens, imprimat rece, direct pe pielea care se lasă moale, într-o ținere strânsă de mână, de parcă s-ar pregăti să țină piept celor mai mari viituri!

Camelia Mitu

Privindu-i, am simțit cum inima mi se frânge în mii de bucățele. Dar poate că este mai bine așa, poate că, într-o zi, din toate aceste bucăți voi renaște, precum pasărea mitică Phoenix.

Și totuși poate că nu mai am nevoie să renasc, căci am obosit să trăiesc aceeași poveste monotonă. Uneori tot ceea ce îmi doresc este să se termine totul odată, doar să se sfârșească…

Însă nu se va termina, căci n-am ajuns la timp. Niciodată nu ajung la timp. Iar povestea se va repeta. Iar și iar, la infinit, cu mine blocată aici…

Mi-a spus că voi fi liberă dacă voi ajunge înainte ca cei doi îndrăgostiți să se țină de mâini și să își înceapă drumul prin ploaie. Dar mereu ajung prea târziu pentru a le vedea măcar chipul, și totuși în așa fel încât să îi zăresc cu mâinile împreunate, pornind pe calea misterioasă ascunsă de ploaie.

Trăiesc aceeași zi la infinit. De ani de zile mă trezesc confuză, în ploaie, în aceeași stație de autobuz. Mă ridic, dar când să urc - ușile se închid și mă văd nevoită să îmi continui drumul prin furtună, dacă vreau să ajung la timp. Dacă vreau să scap.

Unii numesc asta “buclă în timp" - atunci când ești blocat să trăiești repetitiv același moment. Eu o numesc blestem.

Niciodată nu am ajuns la timp, niciodată n-am fost în stare să urmez instrucțiunile vocii stranii care îmi dictează aceleași lucruri.

“Du-te pe strada principală. Oprește-i din a se întâlni. Câștigă-ți libertatea.

Eșuează, și repeți totul de la capăt."

Iar eu… eu mereu am ajuns prea târziu.

Fie că m-am împiedicat, fie că unii oameni s-au luat de mine, fie că traficul a fost blocat… mereu a existat ceva. Atunci când am reușit să iau autobuzul, strada era blocată din cauza unui accident. Atunci când am mers pe jos, câțiva oameni m-au confundat și au început să mă urmărească, iar până când am reușit să clarific lucrurile… doar siluetele întunecate și depărtate le mai puteam zări din cei doi îndrăgostiți.

Acum, stând aici, la marginea străzii, și privindu-i cum pentru nenumărata oară se țin de mâini, mă tem. Mă tem, pentru că vocea care îmi dicta instrucțiunile s-a schimbat.

“Oprește-i din a se întâlni. Câștigă, și vei avea șansa la alte probe pentru a fi liberă."

Eșuează, și întunericul va veni.

Ce poate însemna “întunericul va veni"?

Cel mai probabil sfârșitul meu. Dacă nu voi ajunge nici de această dată la timp, totul va fi distrus.

Însă nu știu nici câtă “continuare" ar însemna și să câștig, ca mai apoi să trec prin alte probe chinuitoare ca aceasta.

Îmi pare rău că nu am apucat să le spun destul celor dragi faptul că îmi sunt dragi.

Privind la scena repetitivă a celor doi ce se desfășoară în fața mea, mă gândesc că poate așa este destinul. Poate că este menit ca ei să se întâlnească, iar nimeni nu poate trece peste Cuvântul Sorții. Poate că și eu am fost menită să rămân blocată într-o buclă nesfârșită.

Însă de această dată, ceva este diferit. Înainte de a-și continua drumul spre necunoscut, el s-a întors spre mine. Și pentru prima dată i-am văzut chipul, un chip pe care nu îl pot descrie - nu arăta uman. Nu există cuvinte pentru a exprima ceea ce am văzut, însă chipul lui arăta exact așa cum arată un om care își pune un costum al unei ființe care nu este și nu poate fi. Un om care se costumează într-un personaj sau într-un animal sau în orice altceva. Așa era și chipul lui - ceva, o ființă, cu costum de om. Puteai vedea atât de clar faptul că nu este uman.

M-am speriat, iar frica m-a paralizat. Mă privea fix în ochi, de parcă mă cunoștea. Apoi mi-a zâmbit. Mi-a aruncat cel mai neuman și brutal zâmbet posibil, iar atunci am realizat… el știa. A știut în tot acest timp că sunt acolo.

“Nu mă recunoști? Mai ai o șansă. Oprește-i pe cei doi îndrăgostiți sau întunericul va veni. Oprește-ne." - a răsunat vocea care mi-a dat până acum instrucțiunile, iar eu am simțit cum întunericul mi-a cuprins inima.

În scurt timp va avea să îmi cuprindă toată ființa.

Boiko Șevcenko de Liviu G. Stan

Aici nu mai există extrema stângă sau dreaptă, noblețe sau evadări sau reverii. Aici concretul și factualul te învăluie-n perfecțiunea instinctului. Nu-ți trebuie decât un deget pe trăgaci, arcuit a întrebare, ca-n țesuturi să-ți pătrundă un transfer de animalitate, pânda regală a unei pume.

Ești un ochi cosmic la capătul lunetei. În burta-ți așternută în iarbă nu mai au loc procese gastrice, stomacul ți-e o excrescență geologică, fruntea - un afloriment, umerii - conuri vulcanice. Poți fi numit peisagist. Un peisagist al morții. Pe scurt, meseria ta scoate inimile din emisie.

Toamna duhnea a sânge în vale, când ai venit din ceață și-ai spart cu piciorul ușa bătrânei. I-ai pus cuțitul la gât și i-ai spus "Coase-mi camuflajul!" Îi aduceai babei tot mai multe tufe, tufe și cârpe, și-i ordonai "Coase!", iar baba cosea, dar nu ca pentru o carne caldă, nu pentru un om viu. Voiai un uter în pielea vegetală, dar ți-a urzit un giulgiu. La sfârșit, ai lăsat-o în viață, i-ai sărutat mâna la plecare și ea ți-a dăruit un borcan cu lapte acru, să-ți poarte de urât în singurătatea pădurii. Apoi, unindu-și degetele ca un patriarh, te-a binecuvântat.

Și de-atunci aștepți să vină focul și pucioasa peste tine. Și simți uneori că țeava puștii e făcută din osul Fiarei și că-n satul de lângă, într-un pod degerat, printre saci cu faianță și cărnuri afumate, printre găleți de var și otravă de șoareci, o femeie naște un copil din stirpea lui Lot.

Revii în prezent. Iei ținta în cătarea puștii, o dematerializezi, o retrogradezi pe scara mamiferelor și faci din ea un accesoriu militar, cu nimic mai demnă decât un maldăr de bălegar. Apeși pe trăgaci și, presat de recul, bipedul se adâncește 50 mm în țărâna umedă.

Glonțul face înconjurul lumii, străbate istoria și, spărgând capul inamicului, sparge ziua – sparge fiecare zi - și fiecare zi măsoară un secol - iar peste tine crește, ca într-o litanie, liniștea fosilei. Din fiecare cartuș consumat se naște păsăretul zorilor. În fiecare jet de sânge, în fiecare zgârci de creier se ascunde un ritual, un index, o banalitate.

Câteodată adormi sub camuflaj ca un pui la țâța iepuroaicei, ascultând cum foșnetul copacilor descântă marșul șenilelor. Câteodată, păpădiile scuipă în aerul amiezilor perișorii ca o ploaie de parașutiști.

Câteva luni și vei pleca în viitor – unde, în prima groapă săpată de fiul tău la plajă, vei găsi urechi tăiate, iar jarul grătarelor îți va aminti de nesfârșitele apusuri cu iz de mațe și de canapele arse.

Multe îți vei șterge din memorie, Boiko, Boiko Șevcenko. Dar ceva nu vei putea uita: acel bordei de lângă graniță; întregul sătuc fusese aplatizat; doar un perete din chirpici mai rămăsese în picioare, tulburând vidul cadastral; ulcerațiile fostei tencuieli, calciul sclipicios; și-un mic tablou agățat într-un cui, un kitsch în ulei cu un cuplu ținându-se de mână; ambii cu câte-o bicicletă de promenadă; ea o ține de ghidon, el își sprijină cadrul de șold; genul ăla de cuplu care-și împarte iubirea între city break-uri în Europa Centrală și promisiunile bioculturii; tabloul atârna acolo intact, neverosimil de intact, o sfidare jalnică, dar totodată puternică și plină de umor la adresa balisticii de secol XXI; triumful umanității are uneori moduri stupide de a-și arăta superioritatea în fața tiraniei; care triumf?; care umanitate?

Totuși, te-ai întrebat atunci, ce familie amărâtă alesese tabloul ăla de doi lei? Și ce vedea în el, evadarea spre paradisurile Instagramului? #allispossible?

O nevoie urgentă de-a corecta realitatea te-a făcut să scoți din raniță marker-ul.

În jurul femeii ai desenat penisuri învârtoșate pe care-ai scris: "new world order".

Iar în jurul bărbatului, un sicriu și-o propoziție în rusă: "trecutul e cel mai subtil asasin".

Isabela Robu

Gândindu-se la primele scrisori pe care le scrisese, nu mai credea că băiatul de care se îndrăgostise fusese atât de frumos pe cât crezuse atunci. De fapt, singurul lucru care-i rămăsese foarte clar în amintire, era numele lui, Adrian. Îl vedea venind la scoală cu bicicleta albastră, legând-o cu lanțul de gardul metalic din fața cancelariei, apoi așezându-se în prima bancă, scund și cârlionțat. Cu cât trecea timpul, amintirea dezvăluia că baiatul era mai degrabă zburlit decât cârlionțat. Culoarea ochilor lui se dilua în nuanțe maronii. Adrian stătea în prima bancă pentru că purta ochelari, ea în a doua, chiar în spate, pentru că se inspira deseori din lucrările lui. După ce el se așeza în bancă, Veronica se lăsa pe scaun cu zgomot, respirându-i în ceafă.

Noaptea visa că sunt amândoi în fața clasei, el o atinge pe braț, o invitație elegantă și discretă de a merge la plimbare după ore, o plimbare cu bicicleta, ce conta că ea nu știa să meargă pe bicicletă și că nici nu avea, batista albă plutea în urma ei și ea o ridica iar a doua zi îl privea mai galeș și el era și mai indiferent.

Maică-sa descoperise foile dictando sub saltea, bine înfășurate în batista legată cu șiret colorat. Erau semnate: Veronica. Scrisorile băiatului, unsprezece la număr, scrise cu același scris mărunt, fuseseră descoperite sub șifonier. Mama înșirase foile dictando pe masă, apoi pe cele de matematică, rupte din caietul cu spiră metalică. Din marginile zdrențuite se desprinseseră fluturi mici și albi. Veronica își rosese în acest timp unghiile ratate cu o zi înainte. Tonul ironic al mamei o dezarmase.

- Vezi că așa a început și Venus din Milo.

Mâinile Veronicăi nu erau frumoase, nu aveau pielea albă și nici degetele lungi. Nu aveau acea frumusețe feminină, semănau cu mâinile păpușii care aparținuse mamei ei. Mâini de păpușă bătrână, gândea adesea. Mai târziu aflase că Venus aia rămăsese fără mâini și gluma mamei nu-i mai păruse așa nostimă.

- Mi se pare sau primești scrisori de amor?, continuase maică-sa. "Draga mea, citise, a trecut mult timp de când nu mi-ai mai scris." Suferă băiatul…

Veronica fixase podeaua, gândind că dragostea ei era pângărită și-și dorise să o ucidă pe cea care se amesteca în fericirea ei, cu o singură privire sau doar un cuvânt, să o învețe minte, să nu se mai amestece vreodată în viața nimănui.

- Să vedem ce mai spune băiatul, oftase mama teatral și continuase să spicuiască: "O să te iubesc toată viața," aha…, auzi ce vrea dragul de el, "să-mi scrii ce crezi despre dragostea noastră", cită ea. Da` băiatul ăsta știe să scrie, sfârșise mama și împăturise foile dictando. O fi un geniu, că prea le zice frumos. Ia să vedem ce-ai răspuns, răsfoise ea foile de matematică.

Roșie ca racul, Veronica ținuse mâinile la spate.

- "Julieta și Romeo au dat un nume entuziasmului lor copilăresc, i-au spus iubire, între noi e ceva mai mult. Nu vreau să ne iubim cum iubesc oamenii mari, vreau să ne iubim cu adevărat"… Măi să fie, da` ce știi tu despre cum iubesc oamenii mari?

Lacrimile căzuseră pe obrazul Veronicăi și mâna mamei atinsese blând obrazul, draga mea, înghesui literele la fel cum faci cu vorbele, nu se înțelege nimic. Știe că-ți rozi unghiile?

Când mama vorbea despre unghii, Veronica știa că a scăpat. Gândul ucigaș îi dispăruse ca prin farmec.

Cu băiatul acela imaginar se plimbase pe dealurile din jurul orașului, fiecare pe bicicleta lui, primise una între timp de la părinți, nu așa frumoasă ca a lui Adrian, dar ușoară și cu o cutie pe cadru, cum el nu avea, în care putea pune un măr sau o sticlă de apă pentru când le va fi foame sau sete. Sau un pahar de sticlă, pe care putea să il uite pe câmp, de care mama ei nu ar fi întrebat-o niciodată. Stătuseră la umbra căpițelor de fân și priviseră cerul, lungiți pe stratul de iarbă foșnitoare. Pe atunci își dorea să asculte insectele strecurându-se printre firele uscate. Umbla adesea desculță și, deși evita să se apropie de mușuroaie, uneori nu observa șerpuirea unduitoare care transporta resturi și usturimea îi paraliza gleznele și își scutura picioarele, zgâria și mângâia zona înțepată până uita de ce o face. Îi era frică de păianjeni, de lăcuste și de gândacii care sclipeau în soare după ce răsturnau bulgării de pământ. Asculta bâzâitul muștelor în paharul întors cu gura în jos, pe care îl lua special cu ea ca să le poată privi până la ultimul zvâcnet înainte de a le smulge aripile, așteptând… Nu își imaginase că zbaterea lor e suferință. Păianjenii le primeau în plasa construită în tufa de trandafiri, acceptându-le ca pe ceva meritat.

Anii au trecut, de câte ori vede tineri ținându-se de mână își amintește de băiatul acela imaginar care semăna cu fostul ei coleg de școală, cel pe care îl fixa prin gaura lăsată de un nod în lemnul ușii.

Adriana Guiman

Brânza era în coșul bicicletei mele. Vinul și pătura în geantă lui Victor. Ochisem o brutărie cu o zi înainte și ne îndreptam spre acea bagheta franțuzească care avea să completeze tabloul clișeizat a unui picnic perfect.

Deodată am pășit pe un start gros de gheață care cu siguranță nu fusese acolo la pasul anterior. Am întors capul pentru un moment și totul lucea, totul înghețase. Roțile bicicletelor alunecau. Bocancii abia făceau față și ne era imposibil să înaintăm.

În geamurile clădirilor înalte se contura o făptură imensă, cu trupul dintr-o plasmă lăptoasă semi-transparentă. A înghițit primii oameni care i-au ieșit în cale și ne uitam îngroziți cum îi rostogolea prin măruntaiele sale voluptoase.

Ne-am privit împietriți, muți. Poate au fost și lacrimi. Apoi am zâmbit în semn de acceptare.

Sfârșitul era în fața noastră.

Ne-am luat de mână și am închis ochii.

Nici măcar acum, după ani și ani, nu avem o explicație pentru ce s-a întâmplat. Unii au murit, alții au supraviețuit și nu știu ce a făcut diferența. Poate norocul, poate mâinile noastre întâlnite, poate ochii închiși.

Atunci, în acea zi, am supraviețuit primului sfârșit de lume.

Rame de Gabriela Georgiana Fodor

În casa veche din strada Morii locuia singură de câțiva ani și nimeni nu-i trecuse pragul de o vreme. O vedeam dimineața în grădina cu trandafiri, așezată la masă, în locul ei favorit în care își bea ceaiul cu biscuiți. De două zile nu ieșise. M-am îngrijorat, poate o răceală sau o durere, la vârsta ei orice era posibil.

Mi-am făcut curaj și am bătut la ușa masivă din lemn. Am auzit pașii uscați cum se târăsc de parchet și greu s-a ivit un cap mirat. Într-un halat de casă, în semiîntuneric, a apărut ea:

- Nu, nu vă îngrijorați, am dormit mai mult zilele astea din cauza vremii.

Pe măsuță, în salon, ceaiul. M-a poftit la masă, mi-a mulțumit pentru biscuiți și am sorbit cu poftă lichidul fierbinte. Peste tot, tablouri și fotografii. Deasupra mesei, o fotografie mare în ramă roșie.

- E un instantaneu. Așa cum sunt viața, iubirea, moartea. De când sunt singură, cu cât privesc fotografia aceasta cu atât mai mult înțeleg că anii aceia au fost cei mai buni, mai blânzi, mai generoși cu noi. Ce e o zi cu ploaie când ești tânăr și iubit? Cu timpul, ne pierdem credința în bine, ploile sunt tot mai reci și înțelegi sensul cuvântului definitiv.

Tăcu brusc. Mâinile îi tremurau pe ceașca de ceai aproape invizibil, m-am ridicat să plec, dar m-a oprit:

- Viețile noastre nu valorează nimic mai mult decât picăturile de ploaie călcate în picioare, aruncate de roțile pline de noroi ale bicicletelor sau ale mașinilor de pe străzile aglomerate. Toate se grăbesc, se înghesuie și apoi dispar.

În ramele mari și elegante, tablourile și fotografiile prindeau picăturile de viață în amintiri tot mai cețoase.

Clara Marinescu

Ziua coșar, noaptea hoinar. Îl puteai vedea în fiecare dimineață, la aceeași oră, fluierând pe străzile largi, cu ustensilele într-o traistă purtată pe un umăr, pe o bicicletă roșie, ruginită pe alocuri. Coșarul își scrijelea poveștile cu zâmbetul pe buze, pe hornurile caselor. Un om de nimic, un visător nevinovat, un mincinos fermecător, chemat, de multe ori, fără pricină, doar pentru povești.

Când ajunse la casa Lolitei, se opri din fluierat. Acolo era treabă serioasă de făcut. Nu se știe de ce, coșarul își scuipă în palme și-și tapă cu palma umedă creștetul capului, netezind firele rebele. Era înalt și slab, alura fiindu-i de ajutor în meseria pe care o avea. Scutură atât cât putu praful de pe haine, o treabă ingrată, de altfel, căci funinginea din ele intrase adânc, căpătându-le o culoare întunecată. Costumul, la origine, era maro și coșarul tare se fudulise cu el până când căpătase culoarea muncii sporite. Rezemă bicicleta de un frasin, își drese vocea și ciocăni.

Lolita era feblețea lui. Aaah, Lolita... ochi demonici... Hornul casei ei nu era neapărat murdar, dar necesita curățare zilnică. De aceea, în afară de lanternă, ruletă, șpaclu și perii de sârmă, își pregăti și haine de schimb. Și un pieptăne. O mostră de parfum și o floare de colț uscată între labiile unei batiste bărbătești, singura credincioasă culorii inițiale, ascunsă în buzunarul de pe interiorul sacoului maro, acum întunecat. Lolita purta părul negru răsucit în două cozi, suite pe creștetul capului, de-o parte și de alta a unei cărări rânduită cu grijă justificată. Îi văzu capul ițindu-se la fereastră și coșarul plescăi mulțumit din buze. Prinsese drag de hornul ei și nu își putea închipui că nu va mai fi vreodată nevoie de serviciile lui.

Acum se jucau făcând opturi cu bicicletele pe asfaltul neregulat, în lumina unui apus incert și, pentru prima oară, coșarul nu se mai sinchisi că lădița cu ustensile căzu de pe șaua murdară în balta făcută de o ploaie spontană.

Alina Karina Nițu

Niciodată n-am știut să dau o veste, bună, proastă, oricum ar fi. N-am știut. Totuși, cineva ar trebui să le spună. Oare au vreo presimțire, de s-au oprit așa, privind spre oraș, de parcă le-ar fi teamă de ce vor găsi acolo?! N-au de unde să știe..., dimineață au plecat în grabă, era senin, doamna Toma le-a făcut cu mâna din balcon, exact din colțul în care era când am văzut-o căzând. Mușcatele ei curgătoare sunt o minune, da' i-am spus de-atâtea ori să nu se mai urce pe scăunașul ăla să le ude. Îi știu pe copiii ăștia de când s-au născut și mi-e milă c-au rămas singuri pe lume și încă habar n-au. Ce ți-e cu viața asta?! Uite cum se țin de mână..., parcă simt că nu se mai au decât unu' pe altu'...! Fie ce-o fi, eu mă duc să le spun!

Un lanț sărit si o roată îndrăgostită de Nicoleta Nasar

Îi vedeți? Cât sunt de fericiți? Cum se țin timid de mână, cum privesc dincolo de piațetă și nici măcar ploaia care le-a amestecat umbrele nu-i deranjează. Acum își spun primele cuvinte și sunt așa de fericită pentru asta! De atâtea săptămani complotăm, eu și prietena mea, să-i facem să se întâlnească. Nu știți câte tertipuri a trebuit să folosim!

Uite, amândoi urmează aceleași cursuri, au aproape aceiași profesori și intră în Universitate prin aceeași ușă. Daca e soare ea are un jerseu deschis la culoare iar dacă vine ploaia își ia invariabil cu ea haina roșie. De parcă ar vrea ca el să o zărească. Doar că el e atât de absorbit de cursurile lui încât de multe ori geanta cu notițe îl încurcă și la mers.

Sunt multe zilele in care eu și cu ea trecem pe lângă el, atente la drum, ea parcă ar vrea să îl salute dar mâinile nu o ascultă. Roșește, lasă privirea o clipă și își continuă drumul.

Așa că - vă rog să mă bănuiți de cele mai bune intenții- m-am apropiat de bicicleta lui și am oprit-o. M-am prefăcut că mi-a sărit lanțul, i-am făcut semn din far să facă și ea la fel și am stat acolo liniștite până ce el a reușit să ne urnească din loc. Știu că nu e mare lucru dar spre bucuria noastră, fiindcă și mie îmi place compania ei, au hotărât să se vadă și mâine.

Uitați-vă la ei cum se țin de mână, nu-i așa că totul merge uns acum?

Dragostea în octombrie de Florance David

Era început de octombrie în orașul lor si ei își trăiau povestea de dragoste pe fundalul ploii.

Cand nu o vizita in mansarda ei, se plimbau cu bicicleta.

Coborau pante în viteza, se sărutau, își atingeau mâinile tihnit.

Străzile orașului erau însuflețite de dragostea lor.

Ea studia muzica, iar el era profesorul cel tânăr de la Conservator.

Dragostea asta venise de departe peste ei, nu batuse la usa, nu ceruse voie.

El alerga nebunește, iar ea îl aștepta aproape mereu îmbrăcată în rosu. Hainele nu stătea mult pe ei, indiferent de culoare.

Vorbeau mult, vorbeau fleacuri, vorbeau lucruri grave. Râdeau nopți întregi, iar ploaia aluneca adesea pe geam.

Bicicletele încăpeau cu greu în mansarda ei, dar erau martore la poveste.

Profesorul nostru îndrăgostit, stia ca urma sa plece la sfarsitul anului spre un alt contract, spre o alta tara, spre o alta ploaie.

Dar ei nu-i spunea nimic încă, deși o iubea.

Nu s-au mai reîntâlnit niciodată, dar de atunci, au dus cu ei în viata bagajul zilelor frumoase de octombrie.

Alexandru Șerban

Nu era prima oară când îi auzeam certându-se. De vreo trei luni, aproape zilnic, își coborau pe scări bicicletele. Locuiau la etajul patru. Nu făceau zgomot. Încercau să fie cât mai discreți. Doar ea îi reproșa mereu, cu glas tare, că este un fricos și se teme de hoți aiurea, că cine dracu’ le-ar fura lor bicicletele alea amărâte dacă le lăsau jos, sub scara de la parter. El tăcea, rareori îi răspundea. Și atunci îi spunea cu voce domoală că știe el ce știe, că sunt mulți bețivi și drogați prin cartier care ar fura și astfel de vechituri. După ce ieșeau din bloc, îi urmăream o vreme până când dispăreau. Aflasem între timp, de la vecina de vizavi, că după ce evadau din labirintul de alei întortocheate, ocoleau blocul 99F și o luau pe drumul îngust ce duceau la cimitir. Am întrebat-o pe băbuță ce făceau cu bicicletele dacă până acolo mergeau pe lângă ele, ținându-se de mănă. Mi-a răspuns că după ce aprindeau câte o lumânare la căpătâiul părinților se duceau în parcul IOR și pedalau. Asta obișnuiau să facă și răposații lor, să se plimbe prin parc. Nu erau un cuplu așa cum îmi imaginasem eu. Frate și soră. El 19 ani, ea 15. Aveau grijă unul de altul și împreună de amintirea celor doi dragi, care i-au părăsit mult prea devreme. El ținea chibriturile în geanta atârnată pe umăr. Lumânările erau în coșul de pe bicicleta ei. Chipul mamei și cel al tatălui le păstrau ascunse în palmele împreunate.

Logodnica de Adrian Badea

Umbra întunecată a norului a acoperit întregul oraș; clădirile își pierd conturul asemeni fragatelor năluci din cimitirele părăsite, iar ici și colo plutesc, ca niște perle zburătoare, picături reci de ploaie. Printr-un efect optic singular, a apărut, sub o rază de lumină, o siluetă care este mult mai mare de un om obișnuit; deși era la câțiva metri distanță, pare destul de aproape. În acest moment, nu știu dacă e iluzie sau realitate, dacă sunt treaz sau visez sau dacă nu cumva am început să-mi pierd mințile, dar simt că cineva mă ține de mână și merge alături de mine. Un parfum cunoscut mă împresoară, parfumul logodnicei mele care a murit chiar aici. Inima în bate din ce în ce mai tare, iar spaima începe să-mi cuprindă fiecare celulă a trupului.

Încet și cu pași mărunți mă îndrept spre casă, dar senzația cum că cineva mă ține de mână devine tot mai reală. O rază de lumină a apărut din senin și atunci am văzut-o. Era ea. Îmbrăcată în aceeași jachetă roșie, cu părul lung înăbușit de picăturile ploi, ca în ziua în care a murit.

Narcis Amariei

Venea în fiecare duminică însoțită de bunica ei. Nu stăteau mult. Se așezau mereu pe aceeași bancă, cea de sub salcia bătrână de la marginea lacului, unde el se cățăra când era copil. Era o tânără fragilă, cu pielea incredibil de albă și părul blond, tăiat drept până la nivelul umerilor. Ochii ei mari și albaștri aveau ceva nefiresc, o răceală tristă, ca atunci când rămâi cu privirea în gol.

A înțeles a doua zi, când fata a rămas impasibilă la strigătele disperate ale unui băiețel care se ruga de ea să îi oprească mingea scăpată spre lac. A privit confuză în direcția de unde venea vocea copilului. Apoi a ridicat din umeri a dezamăgire și i-a spus: îmi pare rău, nu văd.

Rico venea cu bicicleta. O rablă ruginită pe care o găsise în pivnița lui Sam. Îi plăcea să dea o tură pe lângă lac, devreme, când parcul era gol, înainte să plece la prăvălie. Pe la opt apărea și fata cu bunica și se așezau amândouă pe bancă. Probabil că bătrâna îi spunea povești, căci fata nu vorbea. Asculta cu privirea pierdută, ca și cum ar scruta depărtarea lacului și din când în când își netezea șuvițele de păr. Era incredibil de frumoasă.

Într-o zi a văzut-o singură. A așteptat o vreme, ascuns după un castan, dar bătrâna nu a apărut. Atunci și -a luat inima în dinți și s-a apropiat.

- Bună, eu sunt Rico. Te văd mereu aici, vii cu bunica ta. Am observat că ești singură de ceva timp și m-am gândit că poate o fi uitat de tine. Știi cum sunt bătrânii. Mă gândeam că poate vrei să pleci acasă. Te pot ajuta eu.

Fata a întors capul, dar nu a spus nimic. Băiatul a rămas, atunci, în picioare.

Fata l-a luat de mână și l-a tras ușor spre ea.

- Bunica a murit. Nu m-a uitat niciodată. Așa să știi! Pe de altă parte, mă descurc și singură, zise și lovi cu piciorul în bastonul alb sprijinit de bancă. Eu sunt Blanca.

Zilele treceau. Rico luase locul bunicii. Poveștile lui, însă, nu erau despre îndepărtata Norvegie, de unde venise bătrâna în urmă cu 50 de ani, ci despre strigoi și tot felul de întâmplări incredibile din sudul însorit.

- Aș vrea și eu să pot merge pe bicicletă...

- Tu, pe bicicletă? Adică vreau să spun...

- Știu că e absurd. O oarbă pe bicicletă, cine a mai văzut, dar nu vreau decât să mă urc în șea. Mă ții tu. Eu dau din pedale. Vrei să încercăm?

Rico aduse mai aproape bicicleta. O sprijini în cric și o ajută pe Blanca să o încalece, apoi o ținu cu o mână de mijloc și cu cealaltă sprijini ghidonul.

- Hai, așa. Acum dă din pedale. Nu te teme, că nu îți dau drumul. Bravo! Așa!

Fata chiui de bucurie. Erau fericiți și timpul părea că stă în loc. Doar norii fugeau ca nebunii, alungați de vântul ce bătea dinspre nord.

Într-o zi Rico găsi banca goală. Așteptă până ce parcul se umplu de oameni. Fata nu apăru nici a doua zi, nici în următoarele.

La ieșirea din parc se aplecă să bea apă din cișmeaua publică, dar se trezi cu o mână în ceafă.

- Nu știi să citești, băiete?

Rico ridică privirea. Pe peretele din care ieșea țeava de apă văzu anunțul pe care îl ignorase mai înainte, cu gândul la Blanca.

Privi câteva clipe literele scrise cu vopsea roșie și le silabisi automat:

For White Only!