De o complexitate care oferă cititorului o multitudine de șanse de a reveni asupra romanului pe parcursul vieții, de a-l și a se evalua și reevalua ca evoluție în înțelegerea lumii și a lumilor, Theodoros nu este o carte, este o ființă. O ființă al cărei cod ADN este alcătuit din litere, cuvinte, povești și care, în ciuda sau datorită multitudinilor de lumi întrepătrunse în paginile lui, alcătuiește un singur univers. Un univers care-și explică propria funcționare, care expune fractalic înșiruirea nesfârșită a universurilor mari și mici, trimițând cititorul la regulile fizicii relativiste, dar și ale fizicii cuantice. “Motorul a fost pornit și-n primele clipe a consumat energia vidului din jur pe aproape o palmă cu degetele rășchirate. Crugul glontelui s-a-ndoit ca un ram apucat cu mâna și tras spre pământ. De zeci de ori curba a fost corectată și apăsarea mărită. Bucuria și deznădejdea locuitorilor acelui glonte s-au perindat ca amestecul de lumină și umbră de pe fața acestuia. În cele din urmă a izbucnit bucuria: depărtat de la linia dreaptă, glonțul a trecut printre pieptul tău și brațul tău stâng și s-a pierdut în zare, ieșind din istorisirea noastră". (Mircea Cărtărescu, Theodoros, pag. 348)

În același timp, Theodoros spune povestea oricărui om. Dar mai ales poate fi privit ca spunând povestea oricărui dictator. Pe parcursul lecturii, întâmplările se succed, atrocitățile înfăptuite de personaj și chiar de istoria însăși abundă, alături de pagini și povești de o copleșitoare frumusețe. Tudor-Theodoros-Tewodros, numit în unele momente și Potrivnicul, poate fi privit ca fiind un Antichrist. Așa cum este, de altfel, orice tiran. În cele din urmă însă, povestea lui lasă loc unei înțelegeri de pe un palier înalt, înțelegerea venită din ochiul înțelepciunii, al divinității: orice tiran este și el un om ca oricare altul, a cărui alcătuire este și ea un melanj de lumină și întuneric și în care lupta se dă între aceste două laturi. Pe tot parcursul său, Theodoros este călăuzit de un singur scop: acela de a-l găsi pe Dumnezeu. Este scopul oricărui credincios. Diferența este motorul care-i călăuzește căutările. Acesta nu este salvarea sufletului, nemurirea, raiul – ci, în esență, dorința/voința de putere: “Mă mir ce bărbat o fi acela ce n-ar vrea să ajungă împărat, unul mic măcar, al unui neam mai de rând, dacă nu stăpânul întregii lumi? La ce să trăiești dacă nu te cațeri în vârv, deasupra tuturor? Dacă tot mai simți pe creștet talpa altuia? Cum îți este când vezi pe unul că e mai sus de tine și te privește din piscul lui ca pe-un famen și-un neputincios? Mai poți trăi atuncea pe lumea asta?" (Mircea Cărtărescu, Theodoros, pag. 546). Trufia este păcatul de căpătâi al personajului, care își dorește să-l găsească pe Dumnezeu nu pentru a i se închina, ci pentru a-l răsturna, pentru a-i lua locul. Tudor este un om cu origini obscure în Valahia, prilej pentru roman de a descrie cu un farmec de neuitat, printre altele, și Bucureștiul vremurilor apuse și poate viitoare, pe firul Timpului adevărat, cel care nu are curgere decât prin percepția noastră, a muritorilor, dar pe care o altă privire, înaltă, din afară, îl vede nu în linia trecut-prezent-viitor, ci în încremenirea sculptată a Eternității, în care totul se cuprinde dintr-o dată: “Astfel s-a născut ascensorul, și cu inventarea lui începea epoca zgârie-norilor, de neînchipuit fără lifturi rapide și sigure. Mai bine de-o sută de ani mai târziu, un băiețel cu fața ascuțită, ochi negri și cearcăne violete sub ei din ruinatul, melancolicul și obscurul București avea să urce, cu părinții lui, într-unul dintre lifturile de sticlă ale magazinului La Vulturul de mare de la Sfântul Gheorghe, chiar în dreptul rondului unde-ntorceau tramvaiele, înălțându-se uluit întâi la nivelul primului etaj, cu confecții de damă, apoi al celui de-al doilea, cu confecții pentru bărbați, apoi al treilea, cu haine și jucării pentru copii, visând apoi toată viața lifturi ce urcă și coboară în toate clădirile lumii, obsedat de ele, vorbind la nesfârșit despre ele și scriind mult mai târziu despre ele pagini întregi în cărțile lui ilizibile. Își imagina uneori Bucureștiul natal pustiit de o copleșitoare explozie termonucleară, în urma căreia cimentul, cărămida și carnea s-ar fi evaporat cu desăvârșire, rămânând în picioare, miraculos, numai lifturile: mii și mii de cabine suind și coborând între șine de ghidaj din metal ruginit, către cerurile prăfoase bucureștene, pline de nori văratici..." (Mircea Cărtărescu, Theodoros, pag. 517). “În nopțile calde de vară, când luna era pe cer ca o felie de portocală și mirosul crângurilor de liliac se ridica până la noi, mai plăcut decât fumul jertfelor de altădată, priveam de pe norii noștri sfera asupra căreia veghem din veac, și cele o mie de felinare bucureștene ne păreau o mie de stele coborâte pe pământ, toate-n același loc de deasupra Danubiului, scânteind într-o mare de întuneric. Știrea iluminării sale cu gaz pusese Bucureștiul pe harta lumii, inventându-i o iluzorie anatomie, fiziologie și mitologie, dar nereușind să-l salveze de la vocația și adevăratul său destin: ruina. Ruina lentă, certă, inexorabilă și fără de margini." (Mircea Cărtărescu, Theodoros, pag. 518).

Tudor/Theodoros/Tewodros reușește să ajungă împărat în Etiopia, dar, pe măsură ce obține ceea ce și-a dorit în lumea pământească, sufletul tânjește spre stăpânirea cerească, iar nefericirea îi crește infinit în momentul în care realizează infinitatea lumilor, a cerurilor, a universurilor. Nefericirea tiranului este de fapt în esență nefericirea oricărei ființe umane obișnuite: aceea de a înțelege trunchiat noțiunea de libertate, de a căuta încontinuu fericire în exterior, de a fugi fără încetare de sine însuși, de a găsi validare doar în afara sa, prin putere, faimă, acumulare de lucruri materiale. Din acest punct de vedere, umanitatea întreagă, cu mici excepții, poate fi considerată un Antichrist. Omenirea nu are ca scop răsturnarea sau contestarea divinității – cel puțin nu direct, așa cum o face Theodoros; îl are însă în mod indirect, poate inconștient, prin întregul sistem de valori pe care-l adoptă, prin ierarhiile existente, bazate pe criterii valorice cu nimic mai prejos decât cele din romanul cărtărescian: plasat într-o perioadă istorică îndepărtată, romanul poate fi translatat în prezent, unde, în felul acesta, putem recunoaște, modernizate ca și mod de aplicare, e adevărat, aceleași principii pe care funcționa omenirea secolului al XIX-lea și a tuturor mileniilor de la nașterea sa: “[…] foaia secolului s-a întors, îngropându-te pe tine, Theodoros, și lumea ta de veac al nouăsprezecelea, veac uimitor între toate. Căci lumea nu se va sfârși cu tine, oricât de mare o să ajungi, ci un nou ev, plin de mașinării și de sânge, de minți strălucite și de minți ticăloase, de monștri și de sfinți va răsări din cel muribund, și miliarde se vor naște, și miliarde vor pieri mai departe ca și când n-ar fi fost, vărsându-se-n nevăzutul și necunoscutul Vieții de Apoi." (Mircea Cărtărescu, Theodoros)

În lumina Judecății finale, dar și a Judecății din fiecare moment al vieții, fiecare ființă omenească are parte de privirea înțeleaptă a Divinității, îndreptată asupra sa în povestea care se pre-scrie la nesfârșit. Ființă omenească sau ființă dincolo de omenesc, precum Zburătorul Stamatinei, iubirea neîmplinită a lui Theodoros. Zburătorul poate fi un alt neam decât cel omenesc – dar nu al fanteziei poveștilor omenești, ci o rasă extraterestră, cu pielea ca peruzeaua, o rasă din a cărei realitate, cine poate ști, s-au desprins și poveștile despre Zburător. Judecata finală, cea menționată în Biblie, este descrisă la finalul romanului, făpturile cerești venind în niște care de foc ce uneori sunt numite nave, romanul făcând astfel trimiteri către interpretările pe această direcție a Bibliei.

Un univers ce conține și e conținut în miliarde de universuri, romanul Theodoros este chiar una dintre poveștile prin care viața se manifestă și se perpetuează în Creație: “La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El." (Ioan 1:1-5 VDC) În această lume fractalică, construită cu minuțiozitate în Theodoros, toate poveștile de viață par să fi fost deja scrise în cronicile Akashice, din care divinitatea le preia, prin intermediul celor șapte arhangheli din finalul romanului, și le împărtășește cu noi, cititorii din această epocă a istoriei. Finalul romanului face din Judecata finală, cu un umor fin, în care binele și răul se înfruntă ca pe scena unui show de lupte grele la care asistă întreaga umanitate creată din adâncurile vremurilor, face deci din Judecata finală lipsa unei Judecăți finale. Divinitatea supremă a acestui colț de univers este atrasă mai mult de citirea poveștii lui Theodoros, cea pre-scrisă de arhangheli, și nu de Judecată; făcând astfel din Creație principalul, de fapt singurul scop al divinului, celelalte înfruntări fiind în ochiul ei înțelept doar jocuri de copii, oricât de sângeroase ar fi ele.

Theodoros este deci o ființă, o ființă care-și trăiește acum propria poveste în lume și care ne povestește pe noi, oamenii, așa cum suntem – și care ne dă șansa unei priviri venite din spațiu asupra eternei țesături în care suntem prinși – și în care poate este scris să devenim mai blânzi, mai înțelepți.

În încheiere, las povestea lui Theodoros să-și spună cuvintele, în așa fel încât ea să poată continua la nesfârșit: “În frumoasa vară a anului de pomină 1827, rămas vestit pentru ciudățeniile sale într-un secol oricum peste măsură de ciudat, se petrecură, în diverse colțuri ale lumii, fapte pestrițe și demne de-a fi amintite, căci astfel de fapte ne opresc pururea să ne-nchipuim doar ca pe-o infernală mașină de zdrobit oase și destine, sau doar ca pe-o arcă paradisiacă a plăcerilor trupului: mai mult decât un rai sau un iad, lumea ne apare, căci aparență este, ca un iarmaroc nesfârșit, în care guri căscate și ochi holbați contemplă miracole adevărate și miracole măsluite și miracole de doi bani într-o vânzoleală nesfârșită de sclipiciuri și paiete, focuri ce se-aprind și se sting pe rochia călăreței de circ, în rotirea ei fermecătoare-n arenă, sub ochii plânși ai studentului de la galerie."