nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

O întâmplare de la miezul nopții: Planurile deturnate

Sanda Popovici nu avea de unde să știe că o după-amiază de vară în care a întârziat la întâlnirea cu George Vasilescu, avea să-i marcheze întreaga viață. După ce se rugase de tatăl ei să-i împrumute minunatul exemplar de Dacia 1300, într-o fantastică și inovativă nuanță galbenă, pe care unchiu` de la uzină le-o făcuse "cadou" în schimbul unor pachete de țigări străine, pe care mama ei le primise la cabinet. Bine, nu personal, le primise doctorița aia ciufută, iar ea, cuprinsă de un veritabil sentiment al dreptății, a crezut de cuviință că trebuie să le împartă, ce dacă, până la urmă, a sfârșit prin a-i lăsa un singur pachet, doar ea depunea toate eforturile în clinică. După ce ploaia, care o ținuse captivă aproape 3 sferturi de ceas, s-a mai domolit, a pornit în mare fugă spre Palatul Șoimilor și Pionierilor, unde stabiliseră, în urmă cu o zi, să se întâlnească. Chiar dacă mama ei o asigurase că nu era în firea lui George să nu onoreze vreo întâlnire, din câte o înștiințase Maricica, mătușa băiatului, Sanda deja trăise spaima că i-ar fi putut pierde interesul. Așa că, iată-ne în situația în care, după oprirea ploii, trebuie să pornim în această mică povestioară purtând în gând un chip întristat de fată tânără.

Să înțelegeți mai bine de unde spaima fetei, trebuie să vă spun că, prin intermediul lui George, Sanda credea că va pierde și intrările libere la Teatrul Mic. Unde, haideți să spunem că nici ea nici mama ei nu știau, băiatul invita multe alte fete cărora le pretindea anumite servicii la schimb. Chiar dacă la început le cerea diverse obiecte sau vorbe puse unde trebuie, în timp a constatat că genul ăla de fete, dispuse să facă orice pentru un dram de cultură în viața lor, nu prea dispuneau de cine știe ce bunuri materiale sau, cum bine le spunem noi, capitaliștii sau trădătorii de neam și de patrie, pile. Veți spune că nu trebuie să fi fost atât de dificil să intri într-o simplă sală de teatru, numai că Teatrul Mic era vestit pentru un anumit fel de abordare artistică, câțiva o numeau "libertate în gândire", dar cei mai mulți îi spuneau pur și simplu "condamnare la moarte" (fie ea și intelectuală sau sufletească). Era mai mult un fel de ritual, unul care întotdeauna se sfârșea cu o scurtă acuplare lângă sediul Întreprinderii Poligrafice 2, desigur, din nou veți spune că e o intrigă ieftină și vulgară, dar, cât timp mama fetei nu e de față, trebuie să precizez că Sanda știa ce apucături avea George și, așa cum se va înțelege din cele ce urmează nu o deranja deloc, de altfel fusese deja instruită din clipa în care, după multe eforturi (culmea!) și-a câștigat statutul de informatoare a Departamentului Securității Statului[1].

Bine, acum să nu înțelegeți greșit acest "târg" dintre Sanda și George, care nu include o tânără și inocentă fată, cum să vă spun, cu riscul ca autoarea acestei scurte povești să pară misogină, mai tânăra fată cunoștea destul de multe din datele problemei, cuvintele ce urmează au să lămurească și mai bine situația. Apoi, în cunoștință de cauză, mergem la întâlnirea celor doi. Sanda păstra un vis pur de stânga, în care femeile erau libere, independente, deținând funcții importante în patria mamă, pe scurt avea o viziune nealterată de spiritul neaoș patriarhal și misogin, asupra rolului femeii în societate. Prin urmare, spera ca Teatrul Mic, mai exact ceea ce se întâmpla pe și în spatele scenei Teatrului Mic, să o propulseze într-o strălucită carieră de informatoare. Câteva permisiuni trupești nu îi erau străine pentru a obține niște uși deschise sau vorbe ceva mai valoroase. Nu spunem că ar fi avut un caracter îndoielnic sau că ar exista un criteriu prin care să putem determina promiscuitatea ei sau a lui George, dar amândoi fuseseră indirect instruiți să permită sau să facă anumite lucruri. Așadar, uite-i față în față, fiecare cu aspirațiile sale, cu visele lor de inocenți și de dedicați cetățeni ai Republicii Socialiste Române, două exemplare de care mai marele și regretatul părinte ocârmuitor al tuturor inimilor patrio(a)te, cu siguranță ar fi fost mândru, dacă ar fi apucat să afle de existența lor.

După spectacol, Sanda încerca pe cât posibil să atașeze o informație utilă fiecărei apropieri a trupurilor lor, un pas înainte spre miezul problemelor legate atât de familia lui George, cât și de ocupația lui în sine. Sanda încerca pe cât posibil să se convingă de faptul că orice se va întâmpla între ei nu trebuie să dea înapoi. Deși, undeva nebănuit, nutrea o dorință de a-l trage la răspundere pentru actele sale lipsite de considerație față de femei pentru că asta îi dicta conștiința de tânără speranță a țării. Desigur, nu a făcut asta, nu pentru că nu și-ar fi amintit destul de bine însemnatele ei petreceri unde, de cele mai multe ori, tații celor care o invitau, reușeau să pună ceva la fermentat, ci pentru că se temea să nu piardă situația de sub control (cum credea ea că este). Legat de libertatea pe care și-o aroga, am putea să o bănuim de o mai puțină vervă securistă pe cât vrea să ne lase să înțelegem, dacă stau bine să mă gândesc, de ar fi fost ceva mai contemporană cu noi, am fi spus că lua parte la petreceri oculte cu orgii. De altfel, își propusese să testeze mai întâi terenul, să nu-l sperie cumva pe mai tânărul George, eventual să încerce să se erijeze, invocând niște valori despre care auzise vag de la mama ei, care la rândul său le auzise de la coana Margareta, sora bunicii Silvianei, pe care, tânăra noastră socialistă, își dorea să o poată turna mai repede la Securitate, date fiind principiile ei burgheze, pe care le păstra vii ca pe ultimele nestemate de umanitate. Ce o împiedica să-și toarne mătușa era în primul rând mama ei și în al doilea rând limbajul ciudat pe care îl folosea mătușica, de altfel cultivată, tributară vechilor intelectuali interbelici.

George își plimba mâinile pe pulpele Silvianei, piatra rece, în care își înfipsese spatele, o păstra la limita rațiunii, rememora procesul de imprimare pe care tatăl ei, vechi tipograf, îl povestise în detaliu, în fiecare duminică de cel puțin doi ani, când încerca să o convingă să-i urmeze parcursul profesional, dar fără succes. Cuvintele îi ieșeau sacadat pe gură, încet, încet și-a revenit din lentoare, auzea cu greu cuvintele lui George, care o întreba de câte ori mai fusese în situația asta și ce anume a obținut. Întreba de mama, de mătușică, de tot ce se putea folosi împotriva ei. Când și-a dat seama ce se întâmplă era deja destul de târziu, mâna aproape că îi amorțise în strânsoare, George devenise bălos și foarte insistent, "haide, spune acum, nu e nevoie de vreun tip de violență fizică, oamenii te-au văzut cu mine și e de ajuns, știi de cât timp te urmăresc să pot să ajung la mătușica ta?".

Iată un mecanism straniu ce are loc în această narațiune, ironia sorții. Momentul în care informatoarea vrea să se informeze, doar că, din păcate pentru Sanda, a întâlnit un alt informator. Ce nu s-a spus mai devreme ține de mătușica Silvianei, coana Margareta care, din câte se pare, nu numai că avea principii burgheze, dar adăpostea în casa ei oameni care încercau să se ascundă de lumina revelatorie a regimului. Cei mai mulți vinovați de crime intelectuale, de cele mai multe ori scriitorași la început de drum cu idei cam împotriva sistemului, le-am putea numi și anti-comuniste. Prin urmare, coana nu numai că era coruptă în gândire, dar și acționa conform unor principii contrare majorității – iubitoare totală a principiilor comuniste.

Răul este alunecos, într-o societate coruptă adevărul devine slinos și orice valoare la care ne-am putea gândi pălește în fața instrumentelor de conducere a maselor de oameni, debusolarea și frica sunt două dintre ele, poate cele mai bune, dar despre asta nu este cazul să discutăm acum. Sanda credea că urma un plan conceput de ea, iar lucrurile funcționează conform aspirațiilor sale, din clipa în care i s-a cerut să obțină informații greu de descoperit s-a gândit mult ce ar putea să facă, desigur, mătușica trebuia să fie marele Graal. Așa că a ascultat atent ce mai vorbeau mama și Margareta, astfel a aflat de un anumit dramaturg care stăruie pe lângă nu știu ce regizor să-i pună piesa în scenă, din discursul celor două reieșea că niciuna din părțile implicate nu ar fi fost tocmai ușor de considerat cetățeni model ai statului român. Așa că, prin intermediul mamei, s-a hotărât să ajungă la George, despre care cum altfel, aflase destul de vag, mătușa lui fiind o prietenă de familie. El putea să o introducă în viața din spatele scenei, doar era fiu de mașinist, cu aspirații de regizor tehnic. Dar, din nou, există ceva ce nu știa Sanda, familia ei era filată de mult timp. Care erau șansele ca nepoata coanei Margareta, femeia care ascundea de ani oameni "cu probleme" să se ceară singură participantă la marele mecanism de tort... pardon, de organizare statală (?). Foarte mici într-o lume normală, dar foarte mari într-o lume absurdă. George, asemeni tatălui său, știa foarte bine cum să gestioneze situațiile de acest tip. Ce anume să spună de ambele părți, la teatru și la Securitate, în așa fel încât să poată beneficia din ambele părți de diverse lucruri, fie de intrări gratuite la spectacole fie de liniștea și totodată oblăduirea primite din partea Securității.

Totul avea un cost, ori Sanda asta nu înțelegea în aceste clipe, nimic nu se obține atât de ușor, nimeni nu este curat, prin urmare, nimeni nu este în siguranță. George știa foarte bine cine este Sanda pentru că nu se întâlnea așa chiar cu oricine, descoperise multe despre fata asta încrezută și chiar despre posibilele ei intenții. La rândul său era interesat de mătușica Margareta, vagă cunoștință a mamei și mătușii lui, dar o cunoscută în lumea artiștilor bucureșteni. Cum încerca să protejeze anumite personalități, pe ea cu siguranță o putea oferi tovarășilor de la Secu`. Era conștient de consecințele unei situații în care Silvia ar fi deconspirat aranjamentele pe care le avea cu tatăl lui. Ce altceva ar fi putut să facă un băiat ca el cu o fată ca ea, dacă nu să profite cât se poate de mult, mai ales când vorbim despre o conjunctură ce putea fi cu ușurință întoarsă cu totul în favoarea lui, un lucru pe care știa cu atât de multă eleganță să-l facă.

Sanda alături de un tânăr libidinos despre care nu știa mai nimic, pe străzile pustii, mirosind a liniște de după ploaie, prea obosită să se mai simtă cumva amenințată, puțin enervată de faptul că planul ei nu a dat roade. Și acum, ce urma? Avea să-i dea raportul băiatului, care se oferise să o conducă în siguranță acasă. Trebuia să știe cine o vizita pe mătușică și ce preocupări aveau musafirii ei, apoi să-l informeze și despre petrecerile orgiastice la care participa, nu pentru că ar fi vrut să dea mai departe, dar era curios, tot auzise tinerii actori că ar fi altceva, un fel de sentiment, de stare, pe care o numeau destul de misterios "libertate". Însă, cum nu suntem într-o lume a planurilor care pot fi duse la bun sfârșit, nici pentru George situația nu a fost atât de bună, cum la rândul său era filat, după ce au mers câteva străzi mai departe spre Intercontinental, aflați în fața Universității, un tovarăș destul de bine făcut i-a abordat pe acești doi tineri îndrăgostiți pentru a afla unde anume se duc după fascinanta partidă de sex. George experimenta în aceste clipe uimirea pe care numai cei care cred cu tot sufletul că sunt de neatins, descoperă dintr-o dată că sunt vulnerabili.

George se credea de neînvins, mereu călăul, niciodată victima, cum altfel să fi crezut, dat fiind că reușise atât de ușor să iasă din ghearele vrăjitoarei cu ochii de căprioară, prin venele căreia curgea sânge de burghez? Iată-i pe tinerii noștri protagoniști invitați călduros în mașină să pornească spre miliție unde să poarte o neprețuită conversație cu minunații tovarăși care au avut răbdare să-și ducă până la capăt întâlnirea romantică. Ajunși la Miliție au descoperit și subiectul conversației pe care cei doi țineau atât de mult să o poarte amândoi. Se pare că mătușica Silvianei reușise să plece cu unul dintre acei vestiți artiști. Se cărase din țară aproape fără să-și facă simțită lipsa, în apartamentul ei au intrat diverse personaje timp de o săptămână, au fost meticuloși, s-au comportat exemplar, au întreținut atmosfera la care tovarășii în cauză, cei care între timp reușiseră să-l umfle pe George cu niscaiva pumni, se așteptau. Mătușica Silvianei avea o vârstă respectabilă, dar una la care speranța de viață era încă mare, asta dacă ar fi avut parte de anumite plăceri vinovate, accesibile doar în Occident. Cum altfel să fi supraviețuit încă 30 de ani de la Revoluție, pentru că acum ne situăm în venerabilul `88, dacă ar fi rămas în România, în București, într-un bloc ce avea să fie ciuruit de teroriștii veniți de unde altundeva, dacă nu tot din Occident?

Orele treceau, dar cei doi nu știau nimic, pe mâna Silvianei un deget înmuiat în salivă se prelingea scârbos până la claviculă, apoi cobora câte puțin până ce, aproape ajuns să-i atingă sânii, se oprea și revenea în zona gâtului, apoi ajungea în zona feței și îi intra direct în gură. Sanda încă se resimțea după episodul cu George, păstra răceala în spate, dar când degetul ăla scârbos îi atingea buzele, apoi dinții, simțea un fior de-a dreptul glacial pe șira spinării. Nu înțelegea cum ceva atât de simplu ajunsese să devină o experiență de o asemenea magnitudine pe scala insuportabilului și a grețosului. Estetica urâtului, după algoritmul căreia fusese clădirea aceea ridicată, transforma lumina care pătrundea timid prin geamurile mici de la Miliție într-o altă formă de tortură, niciunul dintre ei nu mai știa cât este ceasul, se aflau într-un timp necunoscut, într-un univers opus celui în care trăiseră până atunci, singurul lucru de care mai puteau fi siguri era faptul că nu mai există scăpare.

Există două lucruri care ne gestionează modul în care ne raportăm la realitate, la oameni și chiar la noi înșine, acestea sunt trădarea și durerea. Cea dintâi ne conectează cu animalicul, astfel, ajungem să urâm ideea de omenire, de om, mai exact de umanitate, tot ce vrem este să atacăm, să distrugem, totul să obținem titlul de animal alfa. Cea de-a doua ne conectează cu umanul, fie că o numim durere sau suferință, despre ea trebuie să știm că ne obligă să fim sensibili, oameni, prin urmare poetici și filosofi. Sanda și George au fost pe rând în câteva ore conectați cu fiecare dintre aceste laturi, au atins puntea cleioasă a propriei identități, apoi cel mai înalt pisc al aspirațiilor umane, la care le vom permite acum să creadă că l-au atins. Nu a mai rămas nimic de care să poată lega rațiunile existenței lor, de aceea se află într-o stare de amorțeală care nu le permite să-și dea seama prin ce împrejurări au ajuns să fie închiși în subsolul obscur al unei clădiri pe care credeau că o vor vizita doar în postura de opresori, nu de oprimați. Uitați în ei înșiși, ajunși în punctul în care reconectarea cu lumea de afară aproape că nu mai putea fi considerat un lucru dezirabil, încercau să ajungă unul la celălalt. De parcă întâlnirea lor fusese una profund umană, romantică, în urma căreia, descoperindu-și sufletul pereche, atinseseră idealul platonic de iubire. Urma lupta pentru celălalt, salvarea proprie în numele unei regăsiri mântuitoare. Ocolind fiecare în parte orice mică informație care ar fi putut să-l deconspire sau acuze pe celălalt, sperau să scape întregi. Există atât de multe lucruri pe care niciunul dintre ei nu apucaseră să le trăiască, erau doi tineri care locuiau cu părinții și care altfel nu aveau cum să-și consume sentimentul nobil care-i mânase în această seară la o întâlnire romantică. Totul era în numele iubirii, ori știm că ea întotdeauna ne înalță sufletul la cer și ne face să simțim că zburăm, să uităm de noi și de lume, să ne dedicăm cu totul persoanei iubite. Viața e atât de scurtă și totuși atât de frumoasă, cum altfel ar fi procedat cei doi tovarăși în locul Silvianei și al lui George?

După toată această propagandă a necesității trăirii unei vieți frumoase, revenim între pereții reci, glasurile celor doi bărbați de la Secu` hăhăie mulțumite atunci când deschid ușile încăperilor în care cei doi tineri îndrăgostiți fuseseră închiși timp de numai două ceasuri. Sunt lăsați să-și continue întâlnirea cu scuzele de rigoare pentru mica deturnare, dar, uneori, datoria le impune să recurgă și la astfel de impolitețuri. Acum sunt liberi, dar, după cum îi înștiințează cei doi tovarăși, vor fi nevoiți, în cele din urmă, să-i închidă dacă nu reușesc să dea de distinsa tovarășă Margareta. Ajunși în stradă, Sanda intactă, puțin răvășită după scena cu degetul tovarășului care a intervievat-o, George ceva mai șifonat, dar în amorțeala spirituală despre care am scris mai sus, golit pe interior cum era, nu putea să-și dea seama dacă ar fi trebuit să fie furios sau nu sau dacă ar fi trebuit să o tragă la răspundere pe Sanda sau dacă să-i reproșeze, să-i pretindă ceva. Singurele pârghii care-l puteau conecta cu realitatea unei nopți incerte de primăvară, erau convențiile sociale, așa că, foarte hotărât a luat cavalerește mâna Silvianei în a lui și a condus-o acasă, fata se afla în aceeași stare de amorțeală. Cumva fericită la contactul cu aerul care-i inspira același sentiment trăit în timpul orgiilor, oare fentase ca în cazul acela sistemul? În același timp era cumva dezamăgită, nu mai știa dacă este a comuniștilor sau împotriva lor, oare ajunsese o paria, oare lucrurile chiar scăpaseră complet de sub controlul ei? Multe întrebări care în timpul somnului sau estompat, dimineață era din nou castă, din nou cu aura de idealitate într-o lume a perfecțiunii și a lucrurilor niciodată spuse.

Tovarășii care i-au acostat în seara aceea pe stradă, începuseră să-i cheme din ce în ce mai rar să dea declarații, de parcă plecatul Margaretei nu mai era așa de important, de parcă tot ce se-ntâmplase în urmă cu aproape un an nu mai conta, viețile lor începeau să prindă un altfel de contur, purtau o concretețe a celui care știe că nu mai e nimic de făcut. Acum le rămâseseră supraviețuirea și plăcerile simple, vizitarea unor locuri din care puteau reține imaginile și aerul de superioritate al celui care a putut să ajungă în puncte inaccesibile majorității, mimau fericirea cultivării, dar cuvintele și tonalitatea vocii trădau acest înveliș. Bifaseră punctele cardinale ale unei vieți despre care nu se poate spune prea multe, Sanda și-a găsit un băiat bun de la țară, destul de indiferent față de trecutul fetei care era deja vehiculat pe scara blocului, în câteva luni era o femeie căsătorită cu o meserie respectabilă. Băiatul nu își dorea foarte multe, gurile rele ar putea spune că statul în București era singurul său ideal. În fond nu avea ce să-l deranjeze, ba chiar, în câteva luni, Sanda avea atât de puțin de suportat prezența lui, încât reluase anumite legături și începuse din nou să se ducă la acele petreceri, care-l impresionaseră pe George atât de mult în trecut. Acum erau vagi cunoștințe, singura lor legătură era relația dintre mătușa băiatului și mama Silvianei, de pe urma căreia cei doi au reușit să se angajeze la Biblioteca Centrală de Stat, loc în care studiile medii erau mai mult decât necesare. Privirile li se întâlneau adesea pe holurile instituției, ochii lor comunicau atât de multe lucruri încât, pentru mințile care nu le cunoșteau trecutul, nu aveau cum să citească nimic în marea de sentimente și fapte implicate în aceste priviri.

Prima dată când au auzit că se trage și că sunt în pericol nu au vrut să creadă, apoi, când s-au uitat pe ferestre, au putut să vadă debandada de-afară, au deschis ferestrele să poată auzi hărmălaia mai bine, sirenele anunțau sfârșitul unei epoci, în care cei doi protagoniști speraseră să prospere, să fie personajele principale ale unei povești cu final fericit, nu cu unul incert, de care deja vă spun că au parte. Urmăreau amorțiți cum se destrăma totul, zile la rând așteptau ca totul să revină în matcă, de parcă ar fi fost un spectacol prost regizat, de la apa care era otrăvită, până la puzderia de presă străină ce părea să urmărească agonia unui animal exotic, recent descoperit sau al unuia aflat pe cale de dispariție al cărei ultim exemplar își dă suflul, iar acum ar fi singura lor șansă să-l mai poată hăitui. Privirile lor rămăseseră neclintite când și-au dat seama că nu sunt în siguranță, mânați de același impuls de viață s-au adăpostit unul pe altul. Afară, oamenii mureau pentru un fals ideal, aici, în intimitatea lor, corpurile prindeau culoare, se încălzeau reciproc, se atingeau, se priveau, se dezbrăcau, deveneau liberi, se acuplau de parcă ar fi trebuit să-și salveze numele, făceau parte din rândul celor care se pot oricând adapta, erau exemplarele unei specii nicicând muritoare, erau specialiști în supraviețuit.

Noaptea era din nou libertatea, lipsa luminii îi ferea de privirile celor care muriseră cu ochii deschiși, ajunși acasă, redeveneau tinerii aflați pericol, fericiți că familia lor era intactă. La rândul lor jucau rolul celor salvați "ca prin urechile acului". Două exemplare din tagma celor care aveau să primească pensie de eroi ai revoluției, iată, aici se afla tineretul plin de viață, dornic de libertate, care a luptat fără să se gândească o clipă la propria moarte. Au luptat eroic, s-au expus fără pic de reținere și totuși au scăpat nevătămați. O moștenire pe care au purtat-o și au conservat-o până aproape ajunși de pensie, iată-i pe cei care ar fi fost gata oricând să-și dea viața în schimbul salvării cărților, moștenirea culturală. O dedicare pe care, așa cum avea să constate Sanda, în anii săi de dinainte de pensionare, nu o mai găseai la bibliotecarii mai tineri, față de care, fie vorba între noi nutrea o ură viscerală, se născuseră într-o țară liberă, pe care, slavă mai marelui fost conducător, cei ca ea au putut să o maculeze pe cât posibil.

Regimul se înfiripase în conștiințele lor, păstraseră amintirea legii vorbelor bune, a relațiilor și cunoștințelor care te pot propulsa indiferent de capacitatea ta de a oferi ceva la schimb. Indiferent de puterea ta, dedicarea profesiei tale, de onestitatea ta, de faptul că ești persoana potrivită postului pe care-l ocupi. Așadar, Sanda putea numai prin filtrul oferit de mai vechile obiceiuri să se raporteze la realitate. Avem aici imaginea nașterii industriei perpetuării zonelor nesigure, a necesității de-a ascunde mereu adevărul, de-a mușamaliza și de-a te salva întotdeauna numai pe tine. O întâmplare de la miezul nopții care te poate salva sau pierde, revelațiile care lovesc persoanele nepotrivite într-un timp ficțional.


[1] Mai simplu Securitatea.

Claudia NIȚU

Blogăriță, pasionată de lectură și poetă.

în același număr