Viva la vida

1.

Foarte multe capete de câini. De parcă te-ai confrunta cu un cerber, iar boturile i-au fost înzecite. Câini uscați până la oase și încurcați într-un hoit masiv. Încărcați cu furca și aruncați într-un tempou alert. Transformați într-un morman alcătuit din labe, boturi și ochi. Se lucrează repede și exact, groparii nu stau la vorbe. Cei mai mulți dintre ei au capul spart ca un dovleac. Animalele omorâte de proprii lor stăpâni și aruncate în mijlocul străzii. Putrezeau, devenind deșeuri organice. Hoiturile trase pe marginea drumurilor, lăsate ca hrană pentru muște, viermi și furnici. Într-o săptămână-două, stomacul era aproape mâncat, coastele luceau la soare, peste încă două, nu-l mai vedeai.

Peste sat s-a așternut rabia. S-a răspândit ca ciuma. Câinii au început să se mănânce între ei. Împărțind hulpav liniștea. Nu se mai aude lătrat pe străzi. A amuțit satul.

Trei bărbați își rod palmele de cozile furcilor. Lanterna e fixată pe creanga nucului, împrăștie lumina peste blănurile zbârcite, cu cheaguri de sânge. Groparii sunt deranjați de țânțari și muște mici. Își scutură capetele și expiră cu putere pe nas. Toarnă motorină peste groapă. Lichidul plescăie peste gurile semideschise, le udă nările și urechile. Unul dintre gropari împlântă un știulete în combustibil și vrea să-i dea foc:

- Stai, să ne rugăm mai întâi.

Flacăra îi luminează fața, privirea-i încruntată și fruntea înaltă, plină de riduri și linii albe, proaspete, o față  pe care a purtat-o prea mult. Analizează îndelungat și judecă. Sprâncenele sunt plecate, formând așa-numiții ochi de vultur. Aruncă, iar mormanul ia foc. Trupurile se carbonizează. Nici în noapte învierii nu prindeai atât lumină. Tinerii ardeau cauciucuri, tăiau slănină și împărțeau vinul. Maturii împărțeau furcile și ardeau câinii. Limba de foc spinteca norii.

- Au ceva asemănător cu oamenii, spuse cel ce propusese rugăciunea.

- Nu. Sunt doar câini. Spuse al treilea, în timp ce lua lanterna din copac, deoarece era destulă lumină.

2.

      Soarele de la ora șapte seara încălzea clasa. Elevii cu program dădeau ochii peste cap. Doamna Liudmila mai scria un an pe tablă. Ora de istorie, ultima din orar, doamna Liumila încerca să alunge plictiseala de pe fețele elevilor: scădea vocea, o ridica, strecura câte o glumă sau o adresare neașteptată către cei ce numărau minutele. Nu-i ieșea. Poate, dacă avea timbrul vocii unei soprane dramatice, copiii aveau să o ia în serios, însă cancerul laringian n-o lăsa. Era o femeie scundă, puțin gârbovită, avea părul mereu strâns în coc. În unele momente, când reușea să înveselească clasa, râdea cu un zâmbete larg, iar buzele subțiri nu-i puteau ascunde gingiile proeminente. Slava știa de unde se trăgea dragostea ei față de elevi. Liudmila era un eșec dacă venea vorba de familia ei. Nu s-a înțeles nici cu fiul, nici cu fiica. I-a crescut dur de când erau mici. Până băiatul s-a închis în sine și n-a mai ieșit din casă de câțiva ani, arzând zilele în fața monitorului, devenind dependent de filme și pornografie ciudată și de proastă calitate. Fiica și-a rezolvat relațiile cu mama sa, pur și simplu, a rupt-o. (A plecat să învețe în altă țară cu ajutorul unei burse. Mai revenea de sărbători acasă, însă doar de dragul fratelui pe care-l sprijinea cu transferuri.) Cu maică-sa era rece. Orice încercare din partea mamei de a vorbi cu copiii era certă, rezultând o stare delăsătoare. Până la un moment dat, când i-au stat în gât toate, și copiii, și eticheta, și cancerul. Nu-i mai păsa nici de felul cum se îmbracă, nici cum se uită. (Câteodată avea cea mai nefericită alegere vestimentară: purta o maletă subțire, aproape transparentă, care-i expunea toată rotunjimea sânilor și sutienul violet strident, fustă albastră care-i acoperea genunchii și ciorapul combinat cu ghete și, neapărat, talpa ortopedică, care-i adăugau cinci centimetri la înălțime.) Uneori conștiința o chinuia: când le promitea elevilor că le va fi dirigintă, era clar că îi va privi cu cea mai tandră privire, iar după ce ieșeau din clasă, ploua cu lacrimi peste catedră și caiete; spatele ei gârbovit se lăsa și mai mult, spatele ei care purta caiete, studii și cărți era răpus de ceea ce este atât de omenesc și simplu, de singurătate.

Slava se juca cu clickul brichetei sale zippo, picioarele sale lungi ieșeau de sub bancă. Era tuns scurt la tâmple, sus avea părul lung și îl pieptăna spre stânga. Bicepsul subțire, dar uscat, i se vedea vena de la cel mai mic efort. Măsura colțurile mesei ca un lemnar ce-i analizează lucrarea studentului. ARHHH... dă-l dracu de text, scrii de parcă n-ai 21. Vrei fir narativ, ai nevoie ca textul să se legeee, fraza scurtă, plăcută, ca o înțepătură sub anestezie locală. Cum e Slava? Slava e altfel acum, da nici Slava nu-l cheamă, normal. Slava e tuns scurt și frecventează benzinăriile cu mine, în rest, ca personalitate, Slava e destul de frecventabil. S-a liniștit, s-a t e m p e r a t, pâine de mâncat cum se spune. Terasa benzinăriei e goală - până când e singura bucurie pentru ziua de azi. Îmbrăcați ambii în negru, tăcuți, matchy cu noaptea, ha. Ziua a fost matchy cu filtrul țigării, ha. Slava își pune piciorul peste mânerul scaunului. Aprinde. Știu că vrea să-mi spună o istorie. Dar mai așteaptă. Bazat – câteva glume, două amintiri, eu râd, el la fel nu se rușinează. Când râzi sincer și bine ajungi să nu te crezi.

Dar această povestire care mi-a dat bătăi de cap semnificative... Slava mi-a spus că totul s-a început de la un dialog, el și cu doamna Liudmila. L-a întrebat despre Chițu, și de ce ei prietenesc, mai exact întrebarea suna așa: De ce umbli cu el? Slava ca un băiat bun, n-a negat, da nici n-a răspuns. Într-adevăr, el și Chițiu nu erau oameni străini. Cică Chițu era tipul: unde-l pui, acolo stă, cel puțin cu alde Slava era așa. Le cumpăra țigări și era flecar. Îi plăcea să bată câmpii, iar școala nu era de el. Mai mult cu băieții, să stea pe lângă cei mai mari și să prindă încredere. O cvasiierarhizare, imaginată tot de el, căci alți băieți scuipau pe statusuri. — Nu știu ce faci, dar să nu te mai văd că stai lângă el. Știi ce a făcut? ... Slava mi-a spus că abia îl țineau pereții când ieșise din cabinet. Pereții pluteau și-și pierdeau forma.

Și eu mă pierd, mă prăpădesc chiar. Umblu și plimb acest text, îl rotesc, îl scuip, îl întorc, îl retușez. E grețos, nu-i a doua respirație, e ultima. Slava nu se uita la mine în ochi până-mi povestea. Doar la final, căuta o liniște pe care n-o mai auzea. Oamenii se așezau la mese, numărau cafelele, eram și noi ca ei, dar la masa noastră nu se râdea. Vorbea doar Slava, eu mai puneam câte o întrebare, dar avea ea vreun sens? După ne angajasem într-o discuție despre morală, eu îi luam partea și-l susțineam, dar cum să-i susții punctul de vedre, când el nu cred în ceea ce spune?

Ehhh, băiete, Aneniul e cu adevărat frumos când ești chiar de aici. Și ca un val, ca un vânt ce șterge case, fotografii, pereți, portrete și foi.  

3.

Îl trag de coate și îl împingeau cu putere. Două potăi se iau la goană prin ogradă, ridică nori de praf, își împrăștie balele. Fiecare pas era mai greu și mai nedorit, mâinile îi tremurau, iar ochii îi fugeau în toate direcțiile. Îl târăsc pe băiat prin noroaie, li s-au înglodat papucii, iar nasul le curge; nu se uită unul la altul, doar în stânga și-n dreapta, fiecare copac se transformă într-o siluetă care-i urmărește și-i timorează. Javrele își mușcă rând pe rând gâturile, se aleargă în cerc, apoi pe diagonală, după haotic. Se tăvălesc pe jos și mătură asfaltul; blănile le sunt negre și murdare, se țin scai una după alta, schimbând din când în când ordinea. Înlătură știuleții care le încurcă mersul, nu au o direcție fixă, nu au un loc pregătit: au vrut să-l ducă pe deal, dar nu se așteptau că o să meargă chiar atât de departe – până la lanurile de porumb. Doi tăciuni ce se zbânțuie, turbați, ahtiați, își mușcă labele răpănoase, se despart, se izbesc iar cu ură.  Băiatul începe să vorbească neclar, pe silabe, dar cu fiecare frântură de cuvânt, panica i se mărea, iar vocea devenea tot mai puternică. Mugește și rage ca o vită – scuipă –, iar cel mai mare îl plesnește cu latul palmei peste obraz prăbușind-l în țărână. Deja se înserase, vremea s-a răcit, cerul era albastru azur, puteai cu ușurință să deslușești persoana din apropierea ta, dar de la distanță erau ca niște umbre.

― Crapă pământ! spuse printre dinți cel ce l-a lovit, dacă mai scoți un cuvânt îți mai ard una. Gata, nu mai mergem; locul ăsta e normal, n-o să ne vadă nimeni, dezbracă-te de pantaloni, i se adresă celuilalt până își descheia prohabul, nasturele.

      Chițu se uită la băiat, îl analizează, vede cum îmbrățișează țărâna: e mic și singur, stupid, are la vreo doisprezece ani. De la curentul rece care trece prin porumb și praful adus odată cu el, i se umezesc ochii și îl ustură, își încruntă privirea și se uită spre celălalt. Începe să se concentreze și-i înțepenește gâtul. Deasupra băiatului trântit pe pământ, al doilea, cu pantalonii lăsați până la genunchi, stă și își freacă capul. Cu mâna dreaptă încearcă să-l dezbrace pe băiat, îi trage pantalonii gri care seamănă cu niște pijamale; genunchii copilului sunt negri de la noroi. Pantalonii s-au lăsat doar puțin - maică-sa îi strânsese șiretul destul de tare - se vedea jumătate din fund.

― Băi, nu, nu trebuie, hai lasă-l, spuse Chițu. Ochii i se înduioșează, cu toată firea îi cerea mila celuilalt, dorea să se oprească, stătea prostit, tulburat, iar sângele începea să i se închege. Celălalt, stând în pirostrii, își schimbă privirea. Îl scanează din cap până-n picioare pe Chițu. Ochii îi sclipesc ca două scântei, o pereche de făclii mici și pătrunzătoare. Se ridică în viteză, din perspectiva celuilalt se apropia în stop cadre, fluctuații de negru în combinație cu două figuri –  una verticală și alt orizontală – imagine care se perindă la fiecare clipit din ochi; este chiar lângă, vine ca un câine turbat. Îl apucă de haină și-l smucește. Cel mic simte miros de organ genital nespălat. Nu aude cuvintele - celălat vorbește tare - aceeași senzație o avea când explodase o petardă lângă el. Cel mare îl zgâlțâie:

― Uăi, belitule, până pronunța propoziția îl apucă cu ambele mâini de fălci, celălalt observă limpede teama și dezorientarea, ochii îi săreau dintr-un punct în altul, nu se uita în ochii lui, ci privește dincolo de ei, de parcă n-ar exista; o pereche de ochi goi, imposibili pentru focalizare, pupile care-și schimbau mărimea la fiecare mișcare, ce faci? Nu asta ai vrut și tu? A?

      Privirea celui mai mare începe să se preschimbe, revine încrederea. Din spaima și descumpănirea de adineauri n-a rămas nimic. Îi dă un pumn în pometele stâng, îl scutură iar, îi lovește scurt cu palmele, cel mic stă inert și absent. Dintr-o mișcare îl dezbracă de pantaloni, lenjerie și îl lasă în fundul gol.

― Mă auzi? Întrebă, gata zâmbind, cel mai mare. Ori tu pe el, ori eu pe tine.

      Se aude clopoțelul pentru pauză. Elevii ies din clase lor, aleargă cu ghiozdanele în spate, se înghesuie, îl lovesc și-l împing, iar el stă pe loc, nemișcat.

Nările simt umezeala pământului, din piept îi ies flăcări de un verde neon care-l frig – îl aplecă peste băiat. Propriile sale mâini îi stârnesc groază, degete de lungime absurdă; în preajma sa se producea un ritual, el era în centrul unui sabat. Dansau toți dracii într-o horă sălbatică. Nu vedea nimic, ochii i s-au umplut de lacrimi, iar corpul îi tremura în suspine. Javra care se rânjește în stânga sa – așteaptă rândul. Simțea opunere, auzea cum scheaună, dar nu vedea. Ochii îi erau acoperiți de un lințoliu care nu-l lăsa să deslușească forme. Mâinile cu gheare i s-au prelins peste umeri. Simțea cum îi intră în carne și încearcă să-l încline mai mult. Se chinuia să intre în strâmtoare – deformând-o – cu multă presiune. Își înghite mucii și icnește.

Un torent de căldură îi îmbrățișează bazinul. Boțuri de sudoare peste frunte, coapsele se contractă de la efort, iar mâinile apasă partea lombară a băiatului.

4.

S-a întors acasă adus de un măhălean. Fiecare din familia sa infectă au crezut că a încercat să fugă de acasă. Cum să nu fugi dacă maică-ta își bagă paharul de rachiu până la glande și stoarce serialul ei de pe NTV Moldova.

― Vițelule! îl mustră mă-sa, uite-te la tine, pe unde naiba ai umblat? Cum să vrei să fugi de acasă? Eu n-am grijă de tine? Eu nu te hrănesc? Până i-a scos puloverul murdar de noroi, până i-a dezlegat același nod de șiret de la pantaloni, începe să simtă un miros de pământ cu mult mai puternic, de pământ încălzit. Încercă să-l scuture de țărână, întrebându-se de ce și-ar fi băgat-o în pantaloni. Chiloții se desprind de corp cu greu, de parcă și-ar fi turnat lipici între fese. Îi trage cu atenție, dezbrăcarea e însoțită de mici scâncete. Tu de ce ai chiloții în sânge?

      Slava vorbea și se întrerupea singur. Își măsura cuvintele, avea o grijă atipică în exprimare. Își tot schimba poziția picioarelor, făcându-mă să-i urmăresc încălțămintea, nike-uri TN, care nu se asortau deloc cu blugii skinny și tunsoarea. Rupea filtrul țigărilor, dar mai întâi masa tutunul până aproape că ieșea din foiță.

― Nu știu, rupse, când am auzit despre asta de la doamna Liudmila, îmi venea să-mi smulg părul din cap. I-am căutat în parc, la club, la ei acasă, nu-mi păsa dacă îi întâlneam cu ai lor. Simțeam că pot sparge pereți cu pumii. Plus că mai era și Chițu, el era terminat pentru mine. Iar seara, l-am întâlnit pe cel mai mare-n parc...

― Da cum îl chema?

― Nici nu îmi amintesc. Vezi, sincer, nici nu mă gândeam să-ți spun numele lui Chițu.

      Mă încruntasem: Ce are Slava? Ce să fac EU cu numele lor? Avea impresia, poate, că am să-i caut, am să-i zdrobesc; sau, Slava nu avea înceredere în mine? Totuși, nu aveam niciun motiv să-l judec, înțelegeam această prudență. Oricine care e de la sat are această reticiență tipică de a nu spune prea multe, căci riști să-ți faci de rușine părinții sau chiar să- creezi o imagine nefavorabilă satului. Când fiecare din acea localitate își respectă satul, așa cum îți stimezi casa, masa și munca. Nu judeci localiatetea după toate lepădăturile, clar lucru. Însă rezerva lui nu era despre asta. Nici Chițu nu avea nume, i l-am dat deoarece așa s-a cerut. Nu era să-i atribui vreun nume – nu-l merită. Eram atât de dezgustat, eu nu-i percepeam drept oameni, drept ființe. Erau doar greșeli, mici greșeli care pot schimba un text și îl pot face să se citească diferit. Mi se reproșa la prima citere că e prea mult Roman aici. Un tânăr îmi cerea și perspectiva pidarașilor, ha; aș vrea și alt punct de vedere, nu? De parcă i-aș pune în scaunul de abcese ale societății fără de cale întoarsă. Păi așa și e! Nu-i pot înghiți. Despre ce poate au greșit poate veni vorba, A?

5.

Slava îl oprește pe Chițu, nu-i întinde mâna, nu vrea să-i vadă ochii, îi vine greu să își adune cuvintele. Îl roagă să meargă după el. Slava este neliniștit, nici nu verifică dacă cel mic îl urmărește (știe foarte bine că o face). Chițu se futbolea pe lângă el de ceva timp. Pentru țâncan, Slava era un model, un viu exemplu, chiar bun prieten - avea impresia - Slava doar îl ținea de prost.

Coboară spre veceul de afară. Trebuie să treacă peste trei trepte, nesiguranța crește cu fiecare treaptă în interiorul băiatului. Pașii încetinesc, după se oprește și se uită spre spatele lui Slava.

― Ai țigări? Întrebă Slava.

― Mm, daa… Abia, abia, se auzi răspunsul celui mic.

― Buuun, hai să fumăm, fraza sună blajin și natural. Chițu s-a simțit în completă siguranță.

Veceul e o construcție veche – de sărbători se văruiește. De obicei, după prima ploaie varul se spală și se prevede piatra. Piatra e gri și zgrunțuroasă, dacă urmărești cu o cariocă liniile rezultă un desen abstract. E un loc insalubru și grețos; iarna se strânge o duhoare insuportabilă, putoarea îți străpunge nările ca mirosul de amoniac. Pe jos – podea n-ai cum să o numești – stau o înșiruire de găuri, fecale, hârtie igienică, mucuri de țigări, pachete de prezervative și foi de caiet. Aici se produc discuțiile, altercațiile și altoielile.

         Cel mic intră în veceu cu încredere; subit i s-a schimbat toată expresia feței, i s-a ridicat un nod în gât care i-a curmat aerul. Îl vede pe cel mai mare care se ține de nas; îi curge sângele printre degete, pe antebraț, sângele ajunge până la cot. S-a panicat instantaneu. Stau patru între patru pereți: cel mic, Slava, Sanea – vărul lui Slava (e mai mare cu un an decât ei) și al doilea complice.

― Stai lângă, i se adresă Sanea celui  mic cu un calm surprinzător. Fără nicio privire, fără a-și întoarce capul măcar. O răceală drastică. Doar Slava îi analizează din cap până-n picioare, se uită la ei ca la două hălci, privirea îi e fixă și scârbită. Tace.

Afară s-au strâns aproape toți băieții din școală. Ascultă și fumează nervoși. Fiecare știe, fiecare așteaptă. Stau încordați, iar prin capurile lor circulă același gând.

Sanea scoate o țigară Winston blue xstyle, îi rupe filtrul cu dinții și o aprinde.

― Cum v-ați trezit azi dimineață? trage din țigară cu putere și îi scuipă pe ambii, iese o combinație de scuipat, spută și fum de țigări ieftine. Slava nu mai poate răbda, tot acest timp se opunea să nu-i stârpească pur și simplu, dar n-a mai rezistat. L-a apucat de fălci pe cel cu nasul spart, i-a fixat capul, și cum Slava avea o țigară între dinți, i-a stins-o de urechea dreaptă.

― Pidarașilor! strigă Slava, i-a ars un cot în aceeași ureche, vă era a fute, da? Ați căutat viva la vida, lepădăturilor? Are atâta ciudă în el încât scuipatul lasă pete pe pământ. Îl apucă pe cel mai mic de față cu trei degete: index, degetul mare și degetul din mijloc; îi strânge obrajii asemeni unui burete, după îl aruncă la o parte, de parcă și-ar fi băgat mâna în smoală sau bale. Printr-o mișcare completă, legată, îi  retează aerul printr-o lovitură exactă în diafragmă. Cel mic se apleacă și se ține de stomac, nu mai poate respira și scoate un sunet specific celui ce vrea să tragă aer, dar nu poate:,,hîîî’’. Până stătea încovoiat, Slava îl plesnește cu vârful papucului în față ca într-o minge. Capul îi tresare, iar mâinile se duc spre față, dar nu cade. Primea loviturile în bot, dar se ținea pe picioare.

Pute a porc, a porc pârlit. Slava și Sanea îi băteau fără nicio reținere. Loveau cu pumnii în cap de parcă erau ciocane ce bat cuie. Le rupeau râturile tot mai mult, discuțiile erau de prisos, se auzea zbieretul împreună cu pocnituri alerte și intense. După ce au ieșit cu pumnii crăpați, murdari de sânge, transpirați. Fiecare doritor putea să intre, să-i vadă.

Slava și Sanea stau rezemați de un copac. Fumează, își șterg mâinile cu o cârpă. Fumul de țigară le intră în ochi. Stau cu privirea plecată, în tăcere. Se uită cum intră lumea, iese lumea.

― Totuși, nu s-a schimbat nimic, spuse Sanea.

― Știi... zise Slava încet, rotind filtrul țigării între degete, eu cam la tot același lucru mă gândeam. Eu chiar și acum, după toate astea mă gândesc să-i omor! Să le dau foc, să ardă pe țărâna unde... (lui Slava au început să-i tremure mâinile) Unde-s icoanele? Jigodiile astea își văd mai departe de treaba lor. Satu' ăsta îmi otrăvește sufletul, îi ca vulpea pe care am furat-o și am ascuns-o sub haină, îmi zgârie și-mi mușcă stomacul până dă de mațe.

      Plouă mărunt. Slava și-a ridicat capul spre cer, ținea țigara cu indexul și degetul mare, și-a dus filtrul la buze. Fumul îi curse din nări înapoi spre gură. Când inspirase, simți miros de iarbă uscată, praf de pe frunzele porumbului și combustibil. Are de gând să-i ardă pe alde Chițu.

      Chițu și cel mai mare stau legați. N-au încredere în seriozitatea intenției. Se poartă liniștit: privesc dealul și înjură. Băieții îi lovesc cu picioarele în umeri, coapse, coaste. Cei legați îi scuipă, iar încasează.

― Ce vreți să ne faceți, deștepților? Credeți că n-o să ne caute nimeni? Credeți că faceți mare faptă bună? BĂI! țipă cel mai mare, dă-mi drumul, Slava. Vă rup pe toți.

― Închide botul, rapăn, spuse cineva din grămadă.

― Cum te simți acum, Chițu? Vezi cum s-au schimbat rolurile. Când o să-ți intre-n nări mirosul de păr pârlit, amintește-ți de băiat, javro. Amintește-ți.

― Da n-am fost noi, proștilor, vorbi înăbușit cel mai mare, simțind cum i se încălzeau obrajii.

― Închide fața, rosti Slava. Toți pereții din sat au auzit că tu ai fost. Tu și Chițu. Urâți ca noaptea, ultimele mizerii. V-ați folosit de un băiat bolnav... ați planificat totul. L-ați urmărit, ați văzut că mă-sa, ultima șlioandră, nu-l îngrijește și voi încă... Știați că n-are capacitățile  fizice ca să vă denunțe. Unde s-a întâmplat, A? Arătă-mi locul, Chițu. Arată-mi! Ca să te bag cu nasul în țărână, cățea ce ești.

― Da n-am făcut nimic, Slava. N-am făcut nimic, nu l-am atins, nu, nu, nu...

      Chițu plângea și icnea. Slava se prefăcea că nu aude. Orice cuvânt, orice strigăt, doar îi mărea indiferența. Prin cap îi treceau doar imagini crunte: lovituri peste față cu piciorul până le dislocau maxilarul, scene de viol în grup, să le scoată dinții unul câte unul etc.

― Hai, băieți, să-i ardem.

      ,,Băi, ce?’’ holbasem ochii și așteptam ca Slava să râdă prostește, să-mi spună că a glumit...

 ― Era să aprindem dealul atunci. I-am apropiat de foc până li s-au aprins sprâncenele și pletele. Dar nu i-am ars până la urmă, dacă asta te interesează.

― Da... mi-am dat seama. Era să te închidă... Și... într-un final, au recunoscut?

― Nu.

― Și de unde știi că...

― Știu. Tot satul știe. Dar toți tac. De la profesori până la polițiști. Cel mai mare a scris o plângere la poliție, dar ăia l-au trimis în... Să nu crezi că ne-am oprit aici. Zilnic, unde-i găseam acolo-i trăsneam. Nu veneau la școală pentru că fiecare ungher era îmbâcsitcu dispreț pentru ei. Au fugit din sat pentru o perioadă, credeam că au murit printr-un șanț, dar nu. Îi văzuse Sanea zilele astea. Cel mai mare avea o rană la gură, herpes, critic, cică a lut-o în gură, pierduse la cărți.

 ― Ei?

― De ce te miri? Ăștia n-au buton refresh, doar în mai grav.

       Am mai stat o jumătate de oră peste acest subiect. Îi spuneam că era să fac același lucru... Alte teme mi-au părut uscate și lipsite de importanță. Râdeam cu el la o glumă, zâmbeam, dar fiecare cuvânt, când îl spuneam, îmi ieșea bolnav. Aveam un vocabular insalubru. Și... gustul amar, imposibil de spălat cu orice fel de apă.