nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Femeile, vietăți misterioase

Cumpărând volumul "Povești misterioase cu femei și alte vietăți" al Ioanei Drăgan, apărut la editura Litera, în 2022, cumperi, de fapt, nu mai puțin de trei cărți între aceleași coperte. Cele aproape cinci sute de pagini aduc împreună volumul de proză scurtă "Vietăți și femei", publicat pentru prima oară în 1997 și laureat cu premiul Uniunii Scriitorilor din România, volumul de nuvele "Poveștile Monei", apărut în 1999 și microromanul "Mafalda", din 2009. Și este un târg foarte bun pentru cititor, deoarece fiecare dintre operele menționate, constituite în câte o parte a prezentei cărți, aduce cu sine ceva inedit, iar melanjul obținut este cu adevărat autentic.

Despre poveștile din calupul "Vietăți și femei" nu voi scrie individual, deoarece sunt foarte multe schițe scurte, de doar câteva pagini, voi menționa însă atmosfera la granița dintre realism și horror, pe fondul anilor tulburi din perioada tranziției. Există câteva filoane foarte bine exploatate, cum ar fi violența contra femeilor, tradiționalismul exacerbat care duce la îngustarea minților sau diferențele dintre percepție și realitate. Multe dintre povestiri se termină surprinzător, introducând o violență pe care desfășurarea molcomă de până-n punctul culminant nu o anunța, însă ea nu apare forțată, vine din poveste, are rădăcinile acolo. Surprinde, dar nu provoacă o ruptură.

Aș menționa în mod special din acest calup povestirile "Istoria din vis", pentru paralela pe care o face între perioada de tranziție și cea comunistă, respectiv "Pocăita", pentru analiza absolut savuroasă a societății satului și a modului în care vorba umblă pe ulițe, cum faptele se transformă și preconcepțiile se întăresc acolo unde nu există deschidere a minților. Însă toate povestirile sunt foarte bine scrise, stilul narativ impresionând chiar și în cele de două pagini.


"De unde venea? Ee, de unde?! De la întâlnirile lor, de la frați, că nici măcar nu era singură, era cu ăia... Cu cine, mă? Cu ăia doi prăpădiți tocmai de la Slănic, niște coate-goale, niște nenorociți, că doar cu cine mi se înhăita ea, zice nașă-sa, auzi, frați, acu așa le zice, frați, la hăndrălăi, fir-ar a dracu de târfă, taci, măi, femeie, măi, acum ce mai vrei, parcă dacă zici, mai îndrepți ceva! Zi, vecină!"


A doua parte, "Povestirile Monei", este un grupaj de trei nuvelete cu personaje denumite la fel. Nu le-am simțit ca fiind același personaj și nici nu cred că aceasta ar fi fost intenția, ci doar ca pe trei femei diferite, fiecare aventuroasă în felul ei.

"Jurnal de vedere", prima dintre aceste nuvelete, ne propune o Mona aflată în perioada studenției, care încearcă să-și facă lumea mai frumoasă, alienându-și propria vedere. Trecând peste idilele și trăirile rezultate din acest demers, și ele ilustrate cu măiestria scriiturii Ioanei Drăgan, ideea care se conturează este una foarte ofertantă, iar întorsătura din final, în care tocmai deformarea propriei percepții reușește să producă un efect tragic în realitatea obiectivă, mi s-a părut o tușă de maestru.


"O să traverseze strada cu gândul la fata frumoasă de pe celălalt trotuar.

O să-l privească ușor nedumerită cum vine către ea, după ce o să-i mai facă o ultimă dată semn cu mâna.

O să înainteze pe caldarâm râzând, grăbindu-se către o neașteptată și posibilă aventură.

Mona o să-l aștepte nerăbdătoare și intrigată de surpriza întâlnirii înainte de vreme."


Încă și mai puternică decât aceasta, "Istanbul, mon amour", cea de-a doua nuvelă, introduce o dramă de data aceasta cât se poate de palpabilă. Mona din această poveste este o dublă victimă, a traficului de persoane și a prejudecăților. Poate mult mai dureros decât trădarea unei femei pe care ea o considera prietenă, eroina acestei povești resimte renegarea din partea propriei mame, ființă aparent incapabilă să vadă dincolo de aparențele cele mai macabre. Și asta nu e tot, pentru că drama e completată și de o decepție în dragoste, care-și are de asemenea rădăcina în ignoranță, preconcepție și vanitate.

Este foarte puternică această proză. De la construcția impecabilă, alternând de planuri București – Istanbul și completându-le cu o viziune idilică asupra Orașului Celor Șapte Coline, și până la imaginile de o forță evocatoare remarcabilă, are toate elementele necesare unei proze care rămâne cu tine. Iar situațiile descrise, atât de tragice și atât de prezente în societatea românească în perioada tulbure a anilor `90, îi dau o individualitate aparte.


" – Ce știe să facă fata asta, în afară că-i așa de frumoasă? Și în plus blondă, că m-am săturat de țigăncile astea-mpuțite, care-a-mpânzit Intanbulu`!

Nu știa tanti Lili, nu știa nici ea, nici nimeni. Ce să știe să facă? Știa doar că fugise oarecum de-acasă, venise să se plimbe câteva zile cu tanti Lili prin Istanbul, știa doar să zâmbească din când în când. Atât și nimic mai mult."


În fine, ultima nuveletă din acest calup, "Visul Alzheimer", ne aduce înainte o eroină în două etape distincte ale vieții ei: femeia matură, dar încă tânără, confruntată pentru prima oară cu probleme de fidelitate în căsnicie, respectiv bătrâna bolnavă de Alzheimer, cu frecvente tulburări agresive de comportament. Deși nu e la fel de puternică precum precedenta, și proza aceasta ridică unele probleme tulburătoare, apelând mai mult la introspecție și la analiza consecințelor pe care deciziile egoiste, mai ales când e vorba de partea sentimentală a vieții, le pot avea. Dar mai face și alte paralele, foarte ingenioase, cum ar fi cea dintre actul scrierii de rapoarte medicale și trădarea unei confidențe foarte personale, între prieteni.


"– Nu o să mă spui, nu? o întrebase, cu o voce timidă și foarte caldă.

Se înduioșase, doamna Mona o făcuse să se simtă o trădătoare, în fond diferența dintre ea, marea asistentă medicală, și o turnătoare ordinară era nulă, fișele clinice erau raportul de fiecare zi, o cărămidă în plus la edificiul nebuniei, plecase ochii în jos și nu-i răspunsese nimic."


Deși sugerează că Mona cea de aici ar putea fi aceeași cu protagonistele celorlalte două texte, menționând în treacăt câteva asemenea detalii, am simțit totuși eroina de aici individualizată. Disociată în cele două ipostaze și ajutată de celelalte două personaje feminine, aflate la poluri opuse, Mona de aici reușește să aducă o mărturie autentică asupra a ceea ce înseamnă alegerile, asumarea și refuzul sacrificiului. Dacă apariția unui copil într-un cuplu pe cale de a se destrăma poate fi un factor aplanator sau agravant, vă las să descoperiți.

În fine, "Mafalda", microromanul care încheie prezentul volum de colecție, aduce cu sine două personaje feminine foarte puternice, aparținând unor generații foarte diferite, unite de harul de a vedea în viitor. Însă harul este deopotrivă blestemul lor, deoarece cunoașterea viitorului nu implică și posibilitatea de prevenție a relelor. Astfel, romanul descrie un soi de fatalism și două moduri diferite de raportare la el.


" – Dacă știe cum o să fie, de ce mai pleacă după el?!

O întrebare la care nu are răspuns, de ce nu face nimic ca să se opună, ca să nu sufere, ca să nu se-ntâmple ceea ce se va întâmpla?

Nu stă în puterea mea, Cristinica, nu eu pot împiedica lucrurile să se întâmple, nu am reușit, fetițo, nici cu mine în nenorocita asta de viață, n-o să pot nici cu tine, care oricum nu asculți decât de sângele tău fierbinte de puștoaică îndrăgostită până-n măduvă, de ce ți-e scris să ți se întâmple nu scapi, ba da, tanti Adina, eu nu cred în fatalismul ăsta de doi lei, ți se întâmplă după cum îți așterni..."


Construită din scene discrete, rezumându-se la o conversație, o amintire sau o situație, povestea Adinei, văduvă, trecută prin viață, și a Cristinei, copila ei de suflet, ajunsă la vârsta studenției, ne vorbește despre decizii, despre asumare și consecințe. Trecând dincolo de predestinare, fiecare poate alege ce cale apucă în viață, cântărind cu inima și cu creierul deopotrivă.

Deși au multe puncte contrarii, cele două femei sunt puse în fața unor decizii similare și, paradoxal, iau decizii asemănătoare. Astfel, diferențele de gândire rămân la nivel declarativ, între ele neexistând un autentic generation gap, deși au trăit vremuri foarte diferite. Amândouă au o latură aventuroasă, amândouă cred în iubire și sunt dispuse să-și asume nefericirea care poate veni de-acolo, deși fiecare are propriul fel de a recunoaște acest lucru.

Sunt interesante și flash-back-urile, momentele care ne prezintă scurtele idile ale Adinei și Violetei, mama Cristinei, ele contribuie puțin la dinamism, însă lipsa separării pe capitole și vocea naratoare constantă, suprapusă pe episoadele lungi de monolog justificativ, dau o notă de monotonie textului. Nu voi divulga acțiunea în sine, și nici finalul, vă las să le descoperiți, voi spune doar că o dată la câteva pagini veți găsi mostre de înțelepciune populară savuroase, puse în gurile personajelor simple.

În concluzie, cartea de față merită să fie citită, sunt convins că orice cititor, oricât de exigent, va găsi cel puțin un text pe placul său.

Alexandru LAMBA

Alexandru Lamba (n. 1980), este scriitor de SF, editor al revistei online "Galaxia 42" și fost redactor șef al revistei online "Gazeta SF". A publicat două romane: Sub steaua infraroșie (2016) și Arhitecții speranței (2017), un volum de proză scurtă Singurătatea singularității (2018) și volumul Cărări pe gheață, primul al seriei Young-Adult Stele și gheață (2019). Pe lângă multe alte povestiri, apărute în periodice sau în antologii, a scris scenariul pentru albumul de bandă desenată Focurile lumii noi (Geek Network, 2018, ilustrat de Alexandra Gold). Cel mai recent roman al său este Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte (2022), o poveste cu spectaculoase noutăți compoziționale. Premiul "Chrysalis", al European Science Fiction Society, ESFS, 2016

în același număr