Aveam de făcut o treabă în Italia
și, plini de noi înșine
(de condiția noastră
de Poeți din America) am plecat
de la Roma la Fano,
ne-am întîlnit cu primarul,
ne-am conversat pe una-alta
(ce înseamnă flat drink,
a întrebat cineva, ce
înseamnă cheap date). Ne recunoșteam

în literații italieni omologii:
academicul, apologistul,
arogantul, amorosul,
rebelul, superficialul – plus
un administrator (conservatorul), într-un costum
de un gri regulamentar, care, ca un bun ghid turistic,
calm și fără schimbări dramatice de ton ne nara
tot ce trecea pe lîngă geamul dubei noastre închiriate.

Dintre toți, el era cel mai politic și cel mai puțin poetic
sau așa părea. În ultimele noastre zile în Roma
(când toți în afară de trei barzi ai Lumii Noi se căraseră)
am găsit un volum de poezii scrise
de tipul ăsta șters: l-am găsit la pensiune,
în camera pe care el mi-o recomandase,
îl lăsase acolo vizitatorul neamț (mi s-a părut
sau fusese un autobuz întreg de nemți?)
căruia i-l dăruise semnat și datat cu o lună înainte.
Nici eu nu știu italiana, așa că am pus cartea
înapoi în întunericul din dulap. Noi ultimii americani

trebuia să plecăm a doua zi. Pentru seara despărțirii
gazda noastră alesese un restaurant de familie și acolo
am stat și am vorbit, am stat și am mestecat
pînă când, având în vedere că era ultima
noastră șansă să ne arătăm poetici,
să ne marcăm prezența, unul a întrebat:
Ce e poezia?
Sunt fructele și legumele
din piața de la Campo dei Fiori
sau e statuia aia? Pentru că
eu eram superficiala, am găsit imediat
răspunsul, n-a trebuit să mă gândesc prea mult
și-am aruncat-o:
E și una și alta. Dar asta era ușor. Era cel mai ușor
de zis. Ce-a urmat m-a învățat ceva despre dificultate,
pentru că gazda noastră cenușie, subestimată, a izbucnit
cu pasiune crescândă și a spus:

Statuia îl reprezintă pe Giordano Bruno,
adus în piața publică să fie ars
pentru ofensă împotriva autorității,
adică Biserica. Crima lui era credința
că universul nu se învîrte în jurul omului:
Dumnezeu nu e un punct fix sau un guvern central,
e mai degrabă un val care scaldă
toate lucrurile. Toate lucrurile
se mișcă. Dacă Dumnezeu nu e sufletul însuși,
e sufletul sufletului lumii. Asta
a fost erezia sa. În ziua în care l-au adus
să-l omoare, s-au temut că ar reuși
să instige mulțimea (omul
era faimos pentru elocvență). Așa că i-au pus
pe față o mască de fier, în care

nu putea să vorbească. Așa
l-au ars. Așa
a murit: mut,
în fața tuturor.
Iar poezia -
(am lăsat furculițele pe masă
și-l ascultam pe bărbatul cenușiu; a continuat
blând) -

poezia e ce

a gândit atunci, dar n-a spus

Heather McHugh (n. 1948) - poetă, traducătoare și profesoară. SUA.