De mult timp voiam să încep așa un articol despre un roman crime plin cu răufăcători hidoși și cruzi:

"Ne naștem răi de la natură, sau devenim așa pe parcurs? Se dereglează cumva vreo rămurică din ADN-ul nostru la un moment dat, când suntem în burtică, sau moștenim vreo genă îndepărtată, de la vreun strămoș psihopat, cu mare poftă de sânge vărsat și fără pic de empatie? Sau educația primită, condițiile în care creștem, vreo traumă în copilărie, vreo căzătură din pat când am fost mici, bullying-ul, bătăile, certurile, conflictele de-un fel sau altul, schimbă ceva în noi și ne determină să facem fapte abominabile când suntem mici, iar la maturitate o luăm razna cu totul? Unii dintre noi, evident, deși, din păcate, nu chiar puțini."

Iar romanul de față este o ilustrare perfectă a ideilor de mai sus. Eu cred că psihopații acestei lumi ajung așa în urma unui cumul de factori. Cu psihopați avem de-a face și în acest excelent volum crime pe care am ajuns să-l citesc la recomandarea extrem de călduroasă a unui prieten care s-a declarat foarte încântat de poveste.

Și bine am făcut. E excelent, vorba lui. O atmosferă încordată și-o tensiune extraordinară se țes de-a lungul orelor într-un refugiu din vârf de munte de la marginea unei șosele înzăpezite din statul american Colorado, unde cinci adulți ajung să-și sară la jugulare în urma unei descoperiri macabre făcute de unul dintre ei.

Darby Thorne, o tânără studentă, care s-a văzut nevoită să plece pe o vreme cruntă înapoi acasă, după ce-a aflat că mama ei are cancer pancreatic în stadiu terminal, trebuie să tragă în acest refugiu (un soi de adăpost/restaurant cu aproape de toate), după ce mașinuța ei cedează, fiind neadecvat echipată pentru o călătorie pe timp de iarnă, cu zăpada de-un metru, la minus 15 grade. Aici dă peste alți patru refugiați din calea viscolului, un cuplu în vârstă care de fapt nu e cuplu, un tip șarmant, dar guraliv și cam naiv, în aparență, plus un individ tânăr și respingător, cu aspect de rozătoare, pe care-l suspectezi că are gânduri rele încă de la prima privire.

Lucru care lui Darby i se confirmă atunci când, în încercarea de-a prinde un pic de semnal pe telefonul rămas fără baterie (normal, în altfel de situații, doar nu se cade să pleci la drum prin viscol cu bateria sută la sută încărcată), se aventurează în vremea câinoasă de afară și, fără a prinde măcar vreo liniuță de semnal, o trage ața să treacă prin dreptul mașinilor parcate în fața clădirii unde s-au adăpostit cu toții și, chiar când ajunge în dreptul geamurilor din spate al unei dube, vede o mânuță de copil agitându-se prin fața geamului exact ca în filmele acelea de groază cu psihopați care răpesc tinere atrăgătoare de pe stradă și le închid în cuști pentru a-și face mendrele cu ele în adăposturi pline de mucegai și umezeală, departe de razele soarelui și de ochii vreunui curios, cum e și Darby.

Tensiunea se acumulează treptat, atmosfera devine din ce în ce mai încordată și parcă nimeni nu e ceea ce pare a fi în acest excelent roman de suspans care are exact lungimea necesară ca să nu plictisească și să te facă, până la urmă, să dai pagina până mai încolo sau chiar până la urmă, ca să afli naibii mai repede cine e criminalul și dacă mai scapă cineva cu viață din această încrengătură sângeroasă.

Unii aseamănă scriitura tânărului Taylor Adams cu cea a lui Stephen King. Corect. Se aseamănă, minus vreo patru sute de pagini, pe care maestrul le-ar fi folosit ca să ne prezinte și viețile unei suite de personaje pentru a căror soartă ne-ar fi bubuit inima de emoție până la final. Taylor Adams o ia însă pe scurtătură și bine face (prezintă viețile personajelor, dar foarte pe scurt, și izbutește chiar, într-o oarecare măsură, să ne ofere și indicii cu privire la factorii care au determinat transformarea unora în creaturile din momentul în care se desfășoară acțiunea poveștii). Are și el artificiile lui de-a prelungi suspansul, de a te ține în priză, captivat total, însă nu o lungește cât să înceapă să te exaspereze.

Este de fapt exact genul de carte pe care o poți citi într-o singură zi în care ai câteva ore la dispoziție ca să te lași acaparat de o poveste care să te mențină în suspans de la prima până la ultima pagină. Revelațiile care se adună cam la fiecare 70-80-100 de pagini contribuie și ele din plin la întreținerea acestei atmosfere lugubre, tensionate, de-a dreptul terifiante de la un moment dat încolo, fără însă a știrbi din credibilitatea poveștii. Recomandată!

Taylor Adams ― Fără scăpare (No exit, 2018), Editura Paladin, 2020, Colecția Paladin Crime Masters, trad. Roxana Brînceanu