Și a fost seară, și a fost dimineață. Ne-am trezit brusc din lumea reală în online. Sălile de seminar și amfiteatrele au rămas în urmă, ca un fel de paradis din care am fost alungați de "mușcătura" unei făpturi minuscule, invizibile pentru ochiul liber și cu denumire regală (sau de bere mexicană, cum vreți să considerați) – Corona(virus). Am căzut așadar prin văgăunile programului Moodle, am pășit mai timid sau mai sigur pe cărările așternute de Zoom sau de Google Meet înaintea noastră, ne-am rătăcit printre lianele comentariilor de pe grupurile de WhatsApp sau de Facebook, am descoperit Mentimeter și-am hălăduit jucăuș prin Kahoot. 

La o lună distanță de la "plonjarea" noastră, cu arme și bagaje, în teritoriile virtuale, am început să mă întreb dacă toate sunt bune foarte (greu de crezut în lumea de după izgonirea din școală, bibliotecă, librărie!). Așa că am luat câteva semne de întrebare din desagă și le-am așezat pe masa colegilor mei, rugându-i să transforme răspunsurile în cuvinte bune de mâncat. Pentru vremurile astea tulburi, în care, parcă mai mult ca niciodată, cuvântul poate să ucidă sau să tămăduiască.

Cum s-a schimbat meseria de dascăl în acest răstimp al izolării? Ce strategii ați adoptat ca să rămâneți alături de studenți (chiar dacă la un click distanță)? Ce nuanțe a căpătat sau a pierdut relația profesor-student scoasă din mediul ei firesc de existență? 

Cristina BOGDAN

Simona POPESCU 

conferențiar dr., Facultatea de Litere, Universitatea din București

Profy, Scry, Sy și studenții dintotdeauna

Și stăm în case de peste trei săptămâni. Privim cum vine primăvara de la fereastră, zi de zi. Când ieși afară pentru cumpărături (rar), străzile sunt pustii ca în unele tablouri de Paul Delvaux sau ca în fotografiile lui Wim Wenders. În interioarele lor, îmi imaginez oamenii și ca în picturile lui Edward Hopper: singuri, preocupați, căzuți pe gânduri. Altfel, sigur, lucrurile merg înainte.

Tocmai am terminat un curs pe WhatsApp cu studenții de la anul II, Limbi străine. Despre Leonid Dimov. Despre legislația visului, despre cum se schimbă poezia, despre cum trebuie citit Dimov ("cu adânci ochi lăuntrici", ca mopete, personajul lui Mircea Ivănescu). Dar despre câte nu am vorbit! Despre Freud și Jung, despre romantici și suprarealiști, despre onirism, despre metafizică și antimetafizică, despre William Blake, despre Le Facteur Cheval etc., etc. Serii de întrebări și de răspunsuri. Ne scriem contracronometru, într-o viteză care ne face să mai mâncăm și litere. Dar am stabilit de la bun început că important e să comunicăm. Le trimit, din mers, ca exemplificări, prin asociere, câte un link la vreo carte sau fragmente de filme de pe YouTube, câte o fotografie sau vreo înregistrare. Uneori, apăs funcția microfon și le citesc ceva, o poezie, un fragment de proză, depinde. Sau înregistrează ei scurte opinii, audio. La sfârșit, fiecare scrie în câteva minute ceva legat de autorul despre care am vorbit. Azi, un mic poem dimovian pornind de la un vis personal. 

Vineri îi voi întâlni pe cei de la anul III, Litere. O să ne oprim puțin și la Dimov, dar ajungem la câțiva poeți din generația ʻ80. Tema de semestru sună așa: Ce este un autor? (sigur, la început, pe când ne întâlneam în sala 314, am avut un curs teoretic despre celebrul text al lui Michel Foucault). Poeziile de care ne vom ocupa vor fi trimise din timp. În toate apare un personaj care scrie! Și, toate, puneri în abis, arte poetice ascunse (cum fac postmodernii). La sfârșit, ca în cazul studenților de la anul II, se lasă cu gif-uri (apar și pe parcurs!) și cu emoji: fățuca zâmbitoare sau chiar fățuca cu mâinele adunate a îmbrățișare. Flori! Inimi! Și tot felul. Dacă e cineva lăudat pentru nu știu ce opinie, te trezești pe ecran cu un pește balon (adică s-a umflat în pene cel lăudat, cum ar veni!). Multe semne de simpatie reciprocă. Discuțiile sunt interesante și agreabile. Ba chiar aș zice că informația e mai multă ca de obicei și, în plus, rămâne acolo și după încheierea cursurilor. Sigur, nu ne vedem, asta ne lipsește, dar avantajul e că vorbesc mai mulți decât în clasă, prinde lumea curaj, nu trebuie să tragi de ei. Cei care stau în ultima bancă "vin" în față, își iau revanșa! Ne-am gândit să trecem și pe Zoom, unde ne putem și vedea, dar deocamdată ne place așa! 

Cel mai spectaculos este însă la creative writing, la masterat. Suntem puțini, din fericire. Exact cum trebuie ca un astfel de curs să fie cu adevărat eficient. Vorbim despre poeți din toată lumea, din toate timpurile. Schimbăm opinii, ca între cunoscători (au făcut istoria literaturii române și câte o istorie a unei literaturi străine). Și scrie toată lumea (inclusiv eu) pe teme date  ̶  fiecare când îi vine rândul. Ne dăm întâlnire după 10 minute, să zicem, postăm poeziile, le citim, vorbim/scriem puțin despre ele sau, dacă nu avem timp, ne oferim câte un măr, o ciocolată, o prăjitură, o steluță (din panoplia de simboluri) și tot așa. Data trecută am pornit de la fragmente de filme, printre altele. N-am scris în viața mea atât de mult în atât de puțin timp ca alături de prietenii mei de luni, cot la cot cu ei. Când ne întâlneam de-adevăratelea aduceam bomboane și ciocolată. Acum facem poze bomboanelor, ne trimitem imagini. Să mai spun că ținem legătura unii cu alții și în afara cursului. Și poate să pomenesc faptul că am antrenament în materie de comunicare pe WhatsApp, grație studenților mei din semestrul trecut (cei de la opționalul de creative writing), cu care sunt într-un grup și acum. Dar asta e altă (frumoasă) poveste!

Mă întreba cineva cum e să ții curs pe WhatsApp. I-am trimis un gif cu o pisică neagră cu mănuși albe care bate în neștire la o tastatură (Motanul Murr în era digitală!) și am adăugat: "E ca și cum ai scrie o carte în viteză în fața cititorilor tăi, care te citesc în timp real!".

Ca o concluzie, pe WhatsApp discuțiile sunt libere, neacademice. Cam așa cum apar ele în cartea mea Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie. Bine, acolo era un personaj, o profesoară, Profy, care le vorbea despre poezie unor studenți deloc atrași de genul liric, apăreau și la subsolul paginii personaje care se băgau în vorbă, spunând, de pildă, că Bacovia e mai tare decât orice rapper de azi! Ei, pe WhatsApp mă simt cu studenții mei ca în cartea aia! Dar nu sunt doar Profy, ci și Scry sau Sy, celelalte "ipostaze" ale mele de acolo, înconjurată de prieteni tineri și deștepți, ca studenții de acum 15 ani pentru care am scris cartea. Și ca studenții mei dintotdeauna.

Liviu PAPADIMA

profesor dr., Facultatea de Litere, Universitatea din București

Nu-i realu’ ca virtualu’

Nu știu dacă e chiar o boală, însă, fără niciun dubiu, e un handicap profesional major: niciodată n-am izbutit să memorez nume de persoane. Țin minte, în schimb, numere, dar asta nu mă ajută prea mult. Pe vremea când nu foloseam decât telefonie fixă, de pildă, îmi rămâneau în memorie o sumedenie de numere de telefon. Fără folos, însă: uitam ale cui sunt.

Pentru oamenii care lucrează cu alți oameni, precum profesorii, chestia asta e un dezastru. Lumea zice că ești arogant, că te doare-n cot de ceilalți, d-ald-astea.

Când o să revenim la predatul "față în față", dacă se va întâmpla și așa ceva, o să mă încumet să îi rog și pe studenți să facă precum adulții: să-și pună fiecare câte un "călăreț" cu numele în clar pe bancă. No ofence. E atât de ancombrant când ai în față un amfiteatru cu vreo sută de tineri și vrei să adresezi o întrebare... Știi, întâi de toate, că dacă formulezi întrebarea la plural – "Ce credeți...?" – șansele să primești un răspuns se diminuează dramatic. Dacă îl iei pe "cineva" în brațe – "Știe cineva...?" – primești priviri nedumerite: "Am trecut la quiz-uri?". Îți vine atunci în cap lecția de pedagogie pe care ai chiulit-o: personalizați, personalizați, personalizați. Bine, dar cum? Îți alegi din ochi cu celeritate o potențială victimă și...? "Tu ce crezi?" sună brutal și conduce, cel mai adesea, la o reacție de fâstâceală. "Dumneata?" – cine mai folosește în ziua de azi formula asta scrobită? "Matale", "mătăluță", "tălică"? Hm. Nu ne batem joc. Un plural aristocratic, cu eludarea – trăiască limba română, că ne dă voie! – subiectului? "Ce părere aveți?". Aproape sigur persoana interpelată se va uita în dreapta și în stânga după un posibil destinatar al întrebării.

Am trecut, așadar, în "virtual". N-a fost ușor. Sunt și voi rămâne, în privința dexterităților digitale, un două mâini stângi. Nu am izbutit, nici după atâta amar de vreme, să scap de spaima primordială că am să fac ceva wrong și că din mașinărie o să înceapă să se strecoare un firicel de fum. (Trecerea pe laptop, pe tabletă, pe mobil a agravat situația, pentru că m-a privat de singurul remediu în care aveam cu adevărat încredere: scosul din priză). Chestia e că frica e chiar mai rea decât nepriceperea. Dacă ești convins că vei greși, e aproape imposibil să eviți momentul fatal. Și iată că, împotriva opiniilor celor care au crescut cu handy-ul sub pernuță, "if anything can go wrong, it will"! Se poate și asta. Și dup-aia te alegi și cu rușinea ca, atunci când depanatorul pe care îl implori să te scoată din belea te întreabă contrariat "Cum ai reușit, dom’le"?, să-ți înfunzi capul între umeri și privirea în podea.

Până la urmă, totuși, cu sprijinul răbdător al studenților, m-am strămutat. Cineva mi-a vândut un pont despre o aplicație, Zoom, altcineva m-a ajutat să o descarc, altcineva să o manevrez și tot așa. Și nu pot zice că n-am avut parte de surprize.

Surpriza cea mare a fost să constat că "virtualul" în care am plonjat nu e chiar așa de virtual. În orice caz, nu e deloc ireal. La un curs masteral la care participă până în 20 de studenți am constatat, treptat, că nu aveam mai nimic de modificat din proiectul inițial, precovidian. Chiar și pentru unele impedimente "tehnice" se puteau găsi soluții. Un exemplu. Aveam prevăzut un exercițiu de "lectură prospectivă". Se dă / ia un text, nu mai mare de o coală A4, pe care studenții nu trebuie să îl vadă. Pentru a-l ascunde, e suficient să îl acopere cu o altă coală albă. Apoi se dezvelește textul treptat, rând cu rând. De fiecare dată ne oprim, cugetăm, discutăm: Ce avem până aici? Ce s-ar putea să urmeze? Mă gândeam că operațiunea dezbrăcării treptate a textului de coala acoperitoare e imposibil de transpus în mediul digital. O studentă mi-a dat însă pe dată o idee simplă și eficientă: un Powerpoint la care, pe fiecare slide, se adaugă un rând nou, pe care să-l trimit chiar înainte de a începe exercițiul, ca să nu-i vâr în ispita de a trage cu ochiul. Io-te poznă!

Cel mai surprinzător a fost însă să-mi dau seama că, într-o anumită privință, virtualul era mai real decât realitatea însăși: în fine, aveam numele fiecăruia sub ochi! Victorie! Puteam acum să zic: "Mihai, tu ce crezi?", "Ai vreo explicație, Eliza?" ș.a.m.d.

Vedeți însă că și realitatea virtualului nu e chiar nețărmurită. Am nume, dar, ca în povestea cu numerele de telefon, nu orice nume are și un chip. La început m-am întrebat cum pot sta unii studenți în fața ecranului într-o asemenea încremenire. Mi-a picat însă fisa îndată: deasupra numelui era o poză. Niciun răspuns, deci, din partea Elizei. Poate nu se întorsese din pauză de la bufet.

Nume fără chipuri. Poze sau dreptunghiuri negre. Și, în ciuda unor rugăminți repetate, sunt studente / studenți care nu se îndură să-și arate chipul pe ecran. Unele / unii zic că nu au cameră de filmat. Se poate. Tehnologia are și avantajul ăsta: ne oferă scuze berechet. Nu mai e doar pixul care nu mai scrie sau caietul uitat acasă.

Inevitabil, mă gândesc cum va fi, de va fi, la întoarcerea în clasă. Cât de reală e realitatea chipurilor din amfiteatru? Cât de virtuală? Cât de multe chipuri nu sunt acoperite de-o poză, de-o mască, în vreme ce posesorii lor sunt cu mintea și cu inima pe cu totul alte meleaguri? Îmi aduc aminte de panica aia cumplită a primelor ore de curs când, oricât te-ai strădui, nu reușești să vezi pe nimeni dinaintea ta, deși e clar că toată lumea se holbează insistent la tine. Cam când se întâmpla asta?

Antoaneta OLTEANU

profesor dr., Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București

Când nu mai suntem față în față

Nimeni nu credea că o pandemie, în secolul XXI, poate aduce schimbări radicale în comportamentul nostru. Dacă pentru unii nu s-au schimbat datele prea mult – e vorba de cei care și înainte lucrau acasă, e adevărat, nu prea numeroși –, pentru mulți recluziunea și activitatea cotidiană, de cealaltă parte, a trebuit să fie învățate din mers.

În mod paradoxal, într-o societate puternic tehnologizată și în care folosirea computerului (tabletei, telefonului), asociată internetului, părea la îndemâna tuturor, am avut surpriza să constatăm că situația are, ca de obicei, excepții.

Telemunca (un cuvânt care, personal, nu-mi place deloc) – în cazul nostru, predarea și verificarea online a cunoștințelor – a avut și ea problemele ei. Evident, cei mai avantajați au fost, profesori și studenți, cei care fuseseră deja familiarizați cu mijloacele electronice și care stăpâneau bine și posibilitățile internetului. Asta a adus după sine o primă triere. Unii au pornit din prima zi la drum, trecând rapid la cursurile care s-au mutat, din spatele catedrei în spatele biroului, cu ochii în camera device-ului prin care se face transmisia. La prima vedere, pare o soluție bună, dar... nu toți studenții participă, motivând anumite defecțiuni tehnice, "uitând tema acasă" ș.a.m.d., dând bir cu fugiții la apelul online. Nici pentru profesori nu este prea bine – tentativa mea de a-mi instala programul Moodle, agreat de universitate, s-a soldat cu un eșec repetat. În același timp, în această perioadă, am dat și un interviu prin Zoom (care între timp nu mai este agreat), și prin Messenger, dar care au fost destul de obositoare. E rău și când îi vezi pe oameni selectiv, dar și când nu-i vezi deloc...

Până să vină soluțiile de la specialiști, pentru a cuceri programul Moodle, am trecut la o variantă de compromis. Grupurile pe Facebook. Mi-am făcut câte un grup pentru fiecare curs sau seminar pe care l-am avut și le-am deschis participării. Studenții s-au mobilizat bine și, după numai o săptămînă, activitatea a început. Avantajul meu este că am suporturile de curs pentru disciplinele pe care le predau – literatura rusă și cultură și civilizație –, pe care studenții le cunoșteau dinainte (dar, dezavantaj enorm pentru colegii care predau curs practic: cu tot online-ul nu poți face mare lucru, cel mult verificarea temelor. De aceea, un coleg de-ai mei, de exemplu, a înregistrat pe Youtube partea de predare, pentru a-și ușura mai apoi munca). 

Apucasem să facem un număr suficient de cursuri și seminare pentru a vedea cum se desfășoară acestea și ce așteptări aveam de la ei. Așa că, atunci când am deschis camerele de chat – am încercat, după modelul unor colegi, să păstrez zilele și orele când se desfășurau cursurile în realitate, dar n-am reușit, studenții trimit materialele după logica lor, așa că am zis că nu are rost să mă leg de acest lucru – materialele lor au început să vină. Referate de sinteză pentru seminarele la care erau planificați, intervenții pe marginea temei discutate, în vederea acumulării de bonusuri care să le facă viața mai ușoară la finalizarea materiei, în presiune și sesiune. Comentariile mele, mai ample sau mai seci, referitoare la conținutul lor, la calitatea informației oferite, respingerea unor intervenții sau aprecierei pline de încântare. Răspunsuri rapide la întrebările lor, pentru a elimina neclaritățile de orice fel – de aceea comunicarea pe grup se face practic nonstop, lucru pe care îl încurajez, ca ei să nu aștepte prea mult ieșirea dintr-un blocaj aparent.

În prezent, sunt cu materia la zi, mai bine zis, am ajuns deja în vacanță. Am vrut chiar să merg și peste vacanță (în fond, și până atunci fusese un fel de vacanță), dar studenții au vrut să rămânem la planificare, așa că am rămas. Când se va apropia finalul de semestru, o mare parte a studenților mei vor avea deja note definitive – mulți dintre ei au făcut suficiente intervenții consistente, referate (chiar și minimum obligatoriu de prezență, înainte de instituirea restricțiilor) –, așa că nu voi mai avea alte pretenții. Cei care au fost mai puțin participativi se vor delecta cu colocviul sau examenul online.

În același timp, trebuie să mai subliniez un lucru – perspectiva profesorului care predă online trebuie să fie cumva mai înțelegătoare: despre student se crede că nu face mare lucru, toată ziua stă acasă și nici măcar nu catadicsește să-și facă amărâtele alea de teme. De noi depinde dacă sunt sau nu "amărâte": mulți colegi, pentru a nu fi acuzați, eventual, de slăbirea exigenței, dau un număr de teme chiar mai voluminoase decât înainte, asta fără să țină cont de faptul că acum studenții au acces la mult mai puține resurse, de asemenea, și timpul pe care-l au e împărțit cu greu între cele două specializări de la noi și nu știu câte cursuri și seminare.

Starea de criză a arătat mai multe lucruri: e nevoie de un grad mai mare de stăpânire a tehnologiilor din partea tuturor (sunt mulți studenți care abia acum învață să scrie texte mari la computer); e nevoie de o mai mare adaptare/comprimare a materiei, alături de acoperirea ei cu suporturi de curs, pentru a-i ajuta pe studenți să (re)citească mai mult cerințele și problematica disciplinelor; profesorii trebuie să (poată să) răspundă mai aplicat la întrebările studenților pentru a întâmpina blocaje care pot fi interpretate diferit... 

Camelia CUȘNIR

lector dr., Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București

Cursurile online precum kilometrii de uzură pentru mașini

Cred că va exista întotdeauna un "înainte" și "după" decizia de a trece la predarea online.

Zilele de dinainte au fost marcate de o dulce normalitate. Luni, la seminarul de Metode, s-a cântat "la mulți ani" și s-a mâncat ciocolată. Marți, după un seminar despre teoriile efectelor mesajelor mass-media (ce ironie!), am plecat de la Universitate cu un buchet de lalele galbene și, cumva, aveam senzația că the best is yet to come.

Pe grupul facultății, care funcționează ca un fel de agora un pic haotică pe alocuri, studenții revendicau deja suspendarea cursurilor pe motiv de siguranță. Răzbătea un aer de frondă. Boicotare. "Nu ne mai simțim în siguranță". Nu a mai fost nevoie pentru că miercuri dimineața a venit și vestea suspendării cursurilor față în față. 

Am avut o după-amiază ca să evaluez situația și să explorez câteva platforme online. A doua zi, joi, la 10, am avut primul seminar online pe Zoom. Da, a funcționat totul, m-au văzut, i-am văzut, m-au auzit, i-am auzit, au putut să proiecteze prezentările, am avut interacțiune, reacțiile lor au fost entuziaste la final. Apoi, timp de câteva zile, am făcut un slalom între Zoom, Skype și Google Meet și eram deja în stare să spun care îmi permite să creez un sondaj direct în chat, unde pot încărca documente, unde pot arăta, selectiv, doar una din aplicațiile deschise pe propriul computer, unde pot alege un background virtual, unde e posibil să programez în avans orele și unde rămâne același canal deschis online fără să fie nevoie să reînnoiesc programarea și încă multe altele...

Dar după ce am constatat că, din punct de vedere tehnic toate lucrurile funcționează, au răsărit toate celelalte îngrijorări. Cum fac eu să mă asigur că sunt atenți pe parcursul celor două ore? Cum îi fac să interacționeze? Cum fac să am un feedback? Nu îi mai am sub ochi așa cum se întâmpla până acum, fie și doar pentru că nu e posibil să îi vezi pe toți, mai ales când și proiectezi ceva pe ecranul platformei. Plus cei cărora "nu le merge camera", etc. Nu cred că am găsit soluții miracol: folosesc Mentimeter, Kahoot mai mult decât o făceam la cursurile față în față... Adaug sondaje și întrebări în chat, le cer mici teme pe care le rezolvă pe loc și mi le trimit în chat. La seminare încerc să fac măcar un tur de întrebări ca să îi aud pe toți. Reușesc întotdeauna? Nu. De fiecare dată când închid computerul și știu că X nu a intervenit în ultimele două ore și nu l-am auzit e o înfrângere. Da, poate că nu ar fi vorbit nici dacă eram în sala de curs, dar nu e la fel. Nu va fi niciodată la fel. Mi-e foarte clar că voi prefera întotdeauna să fiu în sala de curs sau seminar și nu în fața ecranului. Mă bucur că funcționăm chiar și așa? Da.

Entuziasmul studenților de la primele ore online a mai dispărut. Cei mai silitori se plâng de epuizare, de creșterea numărului de teme, de prea multe ore petrecute în fața ecranului. Mai sunt câțiva care îmi strecoară la sfârșitul seminarului un "vreau să facem toate orele așa, nu mă mai întorc la Leu". Le zâmbesc, dar adaug întotdeauna: "eu sper să mă întorc cât mai repede". Acolo unde s-a putut, le-am reorientat energiile și grupa de francofoni scrie online un Journal de confinement în franceză, de care s-au atașat rapid, și care, în plus, arată foarte bine (datorită lor). Cu unii dintre ei "vorbesc" mai des și în afara cursurilor: cum rezistă, au rămas în București, s-au întors la părinți, ce facem cu licența și disertația, cum mai strângem corpusul de analiză, cum mai facem interviurile, etc. Chiar și planuri mai îndrăznețe: participări la conferințe și sesiuni științifice studențești. O anume normalitate. Online.

Intrată în caruselul pregătirii și predării online, apoi al raportării lor complicate, plus un alt șir nesfârșit de hârtii administrative pentru acreditări și altele, nu am avut prea mult timp să mă distanțez. Nu am găsit nici acel "extra-timp" pentru cercetare de care îmi vorbesc colegii din Franța și care îmi stârnește un soi de invidie. Știu sigur că unul dintre lucrurile care îmi par bulversate și bulversante în actualul context este limita devenită din ce în ce mai fragilă dintre spațiul privat și spațiul public. Ne-am deschis birourile și/sau livingurile pentru cursurile online, ne-am văzut studenții alături de plușuri, câini, pisici...

După vreo 80 de ore online în această primă lună, număr zilele până la vacanță. Sper ca, la un moment dat, să se contabilizeze precum orele de experiență în zbor pentru un pilot, deocamdată le resimt mai degrabă precum kilometrii de uzură pentru mașini.

Adela TOPLEAN

lector dr., Facultatea de Litere, Universitatea din București

Vlogging-ul nu e o metodă de predare

Ca să nu fiu constrânsă să predau într-un anumit interval orar (am copii mici și imprevizibili), am ales varianta filmării cursurilor. Filmez, așadar, cursul și îl încarc imediat în Google Classroom.

Când am trecut în sistemul on line, prima mea grijă a fost aceea de a asigura continuitatea stilistică și formală a actului de predare. Altfel spus, încarc în exact aceleași zile, la exact aceleași ore, un material video în care predau în exact același stil în care obișnuiam să predau în sala de curs. 

Foarte important mi s-a părut, deci, să construiesc mai departe pe ceea ce clădiserăm deja împreună în offline. Tocmai de aceea o spun din capul locului: nu am încetat nicio clipă să văd în acest tip de predare altceva decât o soluție de compromis. Cred că se poate preda online cât de cât eficient exclusiv studenților cu care ai creat deja o relație în offline. Doar în acest context, al re-cunoașterii, se justifică să vorbesc despre păstrarea temperaturii afective și a unui ritm al predării cu care studenții mei sunt deja obișnuiți. 

Desigur că nu e suficient să preiei câteva elemente din offline în online și să vorbești de continuitate. Tocmai de aceea am menționat că e vorba de o continuitate formală și stilistică. Nu s-au putut prelua, de pildă, discuțiile spontane cu care începeau și se terminau întâlnirile noastre din sala de curs. Am introdus, așadar, mici cerințe (întrebări-fulger), cu rol de fixare a informațiilor, la care studenții sunt rugați să răspundă în comentarii. Tot în comentarii pot face observații în marginea celor predate. Numai că discuțiile spontane fac ele însele parte din dinamica cursului, ele nu au doar un rol de consolidare a cunoștințelor. Iată deci o nouă lipsă care s-a cerut suplinită.

Drept remediu la absența dinamismului am introdus la cursul de Comunicare Interpersonală niște discuții cu soțul meu (psiholog), în marginea temelor predate la curs. Intervențiile lui sunt specializate, prezintă cazuri terapeutice sau răspunde unor întrebări puse de mine, în numele studenților. 

La celelalte cursuri (unde nu se justifică asemenea dialoguri) încerc să încarc, după fiecare curs, o  "constelație" de materiale suplimentare – interviuri, clipuri video, uneori fragmente de cărți care au legătură cu ceea ce s-a predat deja și pe care studenții sunt invitați (nu obligați!) să le comenteze.

Una peste alta, pe termen scurt, predarea online poate fi bine tolerată, iar pe alocuri chiar eficientă. Mă tem însă că o prelungire a situației de criză ar conduce la scăderea dramatică atât a prestigiului, cât și a eficienței actului didactic. Nu știu cum s-ar putea, de altfel, justifica o evaluare pe criterii serioase. Mijloace ar exista (vezi modelul testelor TOEFL, IELTS etc), dar temei didactic, ba. Nu cred că e nici posibil și nici de dorit ca profesorul să se transforme în vlogger-ul tău preferat.