La emisiunea Beyond 100 Days de pe BBC, am asistat la un dialog care m-a pus pe gânduri. Rachel Syme de la New Yorker, vorbind despre ghidul ei de cadouri de Crăciun pentru anul 2020, s-a arătat extrem de încântată de cănile termice (sau inteligente), capabile să-ți țină băutura fierbinte mai multe ore (în timp ce scriu aceste rânduri, un reportaj de la TV ne arată cum "goana după cadouri" continuă și după Crăciun). 

Jurnalistul britanic a contrazis-o vehement: este în natura lucrurilor ca o cafea pusă în cană să se răcească, iar dacă ți s-a recit, ei bine, aceasta este o pedeapsă pe care trebuie s-o accepți. Trebuia sa fi văzut expresia de absolută uluire și incredulitate a lui Rachel în fața acestui Weltanschaaung total străin, de neimaginat. Plină de tact, gazda emisiunii, simpatica Katty Kay, a încearcat să salveze situația: Nu-l lua în seamă, e o chestie britanică, probabil ceva întunecat din trecutul lui… 

M-am amuzat copios. Nu găsești prea des un asemenea contrapunct perfect (până la caricaturizare): cultura vechiului continent, problematizant, metafizic, măcinat de umbre interioare și amenințarea abisului, față în față cu optimismul, directețea simplificatoare și pragmatismul lumii noi, despre care Oscar Wilde a spus, odinioară, că nu a iertat niciodată Europa pentru faptul că fusese descoperită în istorie ceva "mai devreme" decât ea. 

Evident că nici eu nu-mi puteam trăda originile, chiar așa cum sunt ele, puțin mai la est: dar de ce, asta era întrebarea, nu mă lăsam cucerită de ideea acestei căni-minune? Departe de mine gândul, care, într-adevăr, invită împielițatul diavol psihanalitic să-și bage coada, de a asocia cafeaua sau ceaiul rece cu o pedeapsă pe care trebuie s-o accepți stoic, strângând din dinți și văzându-ți netulburat de treabă. 

Cuprinsă de febrilitate, am căutat mai multe informații despre cana Ember, prima din istorie care, conectată la smartphone, oferă controlul temperaturii (la un preț considerabil, cum era de așteptat, 129.95 de dolari). Vine echipată cu un LED (poți opta pentru culoare) care te anunță când temperatura ideală a fost atinsă (există presetări pentru latte, espresso, ceai etc.), ți-o păstrează în această stare paradisiacă timp de 90 de minute și mai mult decât atât, face să circule curenți de convecție prin lichid, "la nivel molecular, pentru ca fiecare înghițitură să fie absolut uniformă". Pe lângă faptul că intră singură în modul sleep și se trezește când o reumpli, își amintește ultima temperatură la care ai setat băutura preferată, este personalizabilă și – dacă am rezistat eroic până acum, aici mă declar depășită – este "complet submersibilă până la un metru adâncime" (probabil anticipând momentul când, izgoniți de ridicarea nivelului mărilor în urma încălzirii globale, locuitorii orașelor de pe coaste se vor muta sub ape).    

Să fie reacția mea instinctivă de respingere un simplu reflex paseist? E ceva adevăr și în asta, mi-am spus, ținând cont că, bombardată cu asemenea culmi ale artei de a trăi contemporane, mie nu-mi veneau în cap decât prostii de genul: și când te gândești că, la origini, atât cafeaua cât și ceaiul erau folosite pe post de adjuvant în meditație, pentru clarificare mentală (de misticii sufi din Yemen, respectiv călugării budiști din China și Japonia)… Pentru comparație, iată ce însemna cafeaua ideală (qahwa ma’nawiyya) pentru sufi: încântarea pe care o simți "contemplând misterele ascunse și ajungând la deschideri minunate și mari revelații", în timp ce, în tradiția zen-budismului, ceaiul este instrumentul prin care se deschid porțile Căii (Tao): el liniștește grijile și limpezește conștiința vidului, luminează mintea și înțelegerea (maestrul Wuzhu). Sen no Rikyu sintetizează esența căii ceaiului: Ceaiul este doar atât: Fierbi apa. Infuzezi ceaiul, Și îl bei… Asta este tot ce trebuie să știi. 

Bâjbâind pe acest fir, mi-am dat seama ce mă deranja, de fapt: nu această adorare oarbă a Zeului Confort – la urma urmei, mă bucur și eu că mașina de spălat mă scutește de o corvoadă, permițându-mi să petrec cele două ore de timp câștigate într-un mod plin de sens. Aici era răspunsul, în acel "plin de sens" care dă măsura oricărui câștig: posibilitatea de a avea la îndemână, în orice moment, băutura încălzită la temperatura ideală îi răpește, în ochii mei, ritualului tocmai substanța sa reală, miezul său de semnificație, care implică alternativa eșecului. 

Tocmai faptul că poți rata, ba chiar că asta se întâmplă des, momentul ideal este ceea îți păstrează atenția vie, conectată la prezent. Importanța fiecărei înghițituri nu vine din aceea că este, în mod artificial, menținută într-o stare de aplatizare, în care orice neplăcere este cauterizată, lăsând în loc gustul fad al plăcerii identice cu sine. Dimpotrivă, vine din conștiința existenței tale sub specia kairos-ului: esențială este găsirea momentului just, care-ți îngăduie să-ți tragi sufletul, să te bucuri de acel răgaz de "abstragere de la tors", cum ar zice poetul, știind cât este el de fragil, știind că lumea amenință, în jur, să te prindă iar în năvod, să-ți aducă aminte de propria ta vulnerabilitate. 

Cum ar răsuna, în universul cănilor termice care-ți oferă perfecțiunea la fiecare clipit de LED, Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock?

E vreme pentru tine și vreme pentru mine,

Și vreme pentru-o sută de indecizii,

Și vreme pentru o sută de viziuni și revizii,

Până să ne luăm ceaiul cu pâinea prăjită bine.

…

Și într-adevăr are să mai fie vreme

Să mă întreb "Am să-ndrăznesc?“ și "Am să am curaj?“       

Mă întreb și eu, așadar, în răspăr cu vremurile și asumat patetic: fără experiența acestei incertitudini fundamentale, din care elixirul vieții, fie el cafea sau ceai, ne eliberează temporar, cum am mai putea cunoaște, cu adevărat, bucuria?