Când zicem 2007, zicem Europa, și când zicem Europa, zicem 2007. Intrarea în U.E. nu a revoluționat călătoriile, dar a simplificat birocrațiile, a redus vizele, a multiplicat rutele și a coborât prețurile. De multele curse low-cost au beneficiat migrația economică și cea academică, iar împreună cu ele a profitat și literatura de călătorie, oricum reprezentată consistent și în anii anteriori. După mai vechile Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu î din a (2004) de Radu Pavel Gheo, Hai-hui prin Occident (2004) de Codruț Constantinescu sau Singurătatea păsării migratoare (2005) de Cristian Bădiliță, urmează Enerv ări sau despre bucuria de a trăi în România (2007) de Mirel Bănică și Codruț Constantinescu, Nevoi speciale (2008) de Dan Sociu, Zero grade Kelvin (2009) de Adrian Schiop sau Fals jurnal de căpșunar (2011) de Mirel Bănică. Textele acestea nu diferă numai prin gradele diferite de ficționalizare, ci și prin modurile diverse în care se raportează la bagajul de stereotipuri de care suntem legați, vrând-nevrând, oriunde am merge. Un text de călătorie nu e doar oglinda antropologică a țării vizitate, e și o egoproză care denunță grila de percepție a subiectului. Câștigați sunt autorii care depășesc clișeul obosit al orientalismului și al autocolonizării, care utilizează procedeele narative pentru a deconstrui și reconstrui relația dintre "noi" și "ceilalți", dintre România și Europa. Vă las să identificați cine sunt acești autori, în lista de mai sus.

Altfel, în 2007-2010, literatura iese din nișa ei și intră în toate buletinele de știri cu trei prilejuri.

În 2007, Mircea Cărtărescu își încheie trilogia Orbitor, începută cu 11 ani mai devreme, eveniment mediatizat pe toate canalele și ajuns, astfel, la un public-țintă mult mai larg decât cel preconizat de dificultatea reală a scriiturii. Saga Badislavilor, întinsă pe mai multe generații, mobilizând toată "fluturologia" pe care o cunoșteam secvențial încă din Nostalgia, ajunge într-un final intens politizat, dominat de 12 clone ceaușiste. Mulți critici au preferat Aripa stângă, mie mi-a plăcut mai mult Corpul, pe care l-am citit ca pe un Corpus I-Ching, iradiind către cele două extremități-anexe simetrice, reduplicând așadar structura Cărții Schimbărilor (flancată, ea, de zece comentarii-"aripi"). Aripa dreaptă mi s-a părut cea mai fragilă narativ și redundantă fantasmatic. Însă, indiferent de inegalitățile inerente, trilogia rămâne un vârf, dacă nu chiar vârful prozei noastre postmoderne.

În 2008, Nicolae Manolescu ajunge la linia de finiș a unui proiect comparabil, ca anvergură, cu cel cărtărescian: Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (2008), a cărei primă parte, oprindu-se la proza romantică, apăruse în 1990. Întâmpinată ca cea mai mare lucrare de profil de la Călinescu încoace, așezând pe un piedestal, intangibil pentru studiile culturale, criteriul estetic. Mai semnificative decât encomiile și ironiile care au curs mai bine de un an, putând alcătui, doar ele, un volum dolofan, au fost dezbaterile despre (in)actualitatea istoriografiei literare naționale ca disciplină în era globalizării (găsindu-și un exemplu de maximă claritate într-un studiu publicat de Andrei Terian în 2013). Din acest punct de vedere, istoria manolesciană marchează, prin prestigiul autorului, un punct de inflexiune.

În fine, în 2009, Herta Müller, scriitoarea germană de origine șvabă, câștigă Premiul Nobel, ocazie potrivită pentru reeditarea scrierilor sale în tiraje mari, la scara pieții de carte de la noi. Evenimentul e întâmpinat aproape unanim drept unul epocal pentru literatura autohtonă, deși există voci care deplâng că laurii nu ar fi ajuns la un "etnic român", prilej cu care e repus pe tapet numele lui Cărtărescu. Raporturile dintre literatura migrantă și istoria literară națională vor deveni o miză atractivă a cercetării și vor face obiectul mai multor studii sau burse, în anii următori. Noi însă ne oprim în septembrie 2010, în sala Ateneului Român, unde a avut loc o dezbatere încinsă pe teme etice între Herta Müller și Gabriel Liiceanu: a fost "rezistența prin cultură" o formă de protest politic pe timpul dictaturii comuniste? dacă nu, de ce intelectualii români nu s-au "enervat" împotriva regimului, ca omologii lor din alte state ale blocului estic? Pozițiile celor doi actori, antagonizate până la spectacolul mediatic, au fost cele previzibile. Cât de mult a gustat publicul din 2010 reprezentația despre întoarcerea stafiilor trecutului antedecembrist se poate deduce din numărul de accesări ale dialogului pe Youtube, nici prea-prea, nici foarte-foarte, de ordinul câtorva zeci de mii.