O pată gri fără contur ca o spărtură în pelicula albă a șoselei. Încetinesc. Ninge dens, orbitor, din toate direcțiile, nori căzuți se dizolvă pe capota mașinii și pe culmile dealurilor dimprejur înecând pâlcurile de copaci, casele rare și șoseaua pustie, și în plasma asta rece numai zumzetul motorului și duruitul anvelopelor pe asfalt îmi amintesc că sunt pe drum și continuu să merg, imaginile satului se derulează pe parbriz mecanic, defazate, ca și cum aș privi un film vechi, cu niște actori într-o decapotabilă pe un fundal ce glisează sacadat, lipiți pe un orizont de nitroceluloză degradat, scrijelit, cu memoria oxidată. Încetinesc, opresc în afara drumului. În zăpada mocirloasă, întinsă pe jos, la câțiva metri de mine, pe jumătate în șanț, pe jumătate pe șosea, desenată de fasciculele farurilor mașinii, forma capătă conturul unui om. Nemișcat. Întârzii câteva clipe la volan, cobor, strig ceva, mă apropii prudent, pe lângă noi trec mașini ocolindu-ne, strig din nou, forma nu dă semne că aude, nu mă grăbesc să ajung la trupul acela întins pe jos, aștept să îmi răspundă, să se ridice, să se scuture de zăpadă și să plece, mă îngrijorez, rulez scenarii, mă gândesc la ceva rău, un om lovit de o mașină și abandonat acolo, zăcând de ore întregi cu fracturi și hemoragii interne, un bătrân bolnav prăbușit și înghețat, singur, necăutat de nimeni, ori un cerșetor obosit și înfometat adormit, având nevoie de adăpost cald și de ajutor, un mort, poate, rece, înțepenit, așteptat zadarnic de cineva acasă. Mă apropii încet, vreau să decidă cineva pentru mine, să aleagă cineva continuarea acestui film pe care nu l-am dorit, se face târziu, mă uit la ceas, îmi verific inutil telefonul, îmi doresc să nu se fi întâmplat nimic sau măcar să nu fi văzut trupul acela, dar e prea târziu, nu mai am ce face, l-am văzut, am oprit, am ajuns lângă el. Sunt aici. Mă aplec și înțeleg imediat, miroase a țuică, îmbibat cu țuică.

— Hei, domnu’! Ești bine?

Dă să se miște, întâi o mână, apoi piciorul drept.

— Trebuie să te ridici, hai acasă, e frig, la noapte va fi ger, nu poți rămâne aici.

— E clar, mă înțelege, mormăie ceva, îl apuc de braț să-l ajut să se ridice.

— Poți sta în picioare? Haide, încearcă să mergi, nu te pot duce singur.

Se sprijină cu cealaltă mână și se ridică greoi, e bătrân, încă în putere, înalt, uscat, îmbrăcat gros, cu pantaloni de velur muștar și un pulover de lână bej, un fular lung și căciulă de blană neagră de miel.

— Nu ți-e frig? Nu ai haină? Oare pe unde ți-ai pierdut haina?

Pornim, mergem încet, își târăște un picior, se lasă greu pe mine.

— Te-ai lovit la picior, poți merge? Cum te cheamă, unde stai, încotro să te duc?

Bălmăjește ceva, încearcă să vorbească, pare să aibă maxilarul înțepenit, nu poate articula cuvintele.

— Mai bine arată-mi, dacă nu poți vorbi, stai departe?

Ridică mâna și-mi arată drumul.

Aproape, după curba aia, reușesc să înțeleg.

Așa, beat, nu îl urc în mașină, nu știu ce om e... Îl sprijin dintr-o parte și ne îndreptăm în direcția arătată lăsând mașina în urmă, mă opintesc să-l susțin, trupul înalt pășește mecanic, se lasă greu pe mine ca pe o cârjă, abia ne ținem echilibrul și mergem periculos de aproape de marginea străzii, mașinile ne ocolesc, mi-e teamă că vreun șofer ar putea să nu ne vadă la timp. Se oprește, la naiba, se uită la mine de sus, mă fixează cu ochii lui gri.

— Cine ești? Nu mă mai duc picioarele...

— Cine sunt? Ce mai contează, trebuie să mergem acasă, nu te mai pot căra mult.

Înțepenit, continuă să mă studieze, se uită în ochii mei, privirea lui transparentă, mă sperii, pare înfipt acolo, pe marginea străzii, ca un ciot de copac, ninsoarea deasă tăioasă și farurile mașinilor mă orbesc, fac semne câtorva șoferi, dacă nu oprește nimeni, cel puțin să fim văzuți, simt că nu îl mai pot susține, îl las liber o clipă și întind brațele înaintea unei mașini ce se apropie, cade, se prăvălește dezarticulat, ca o păpușă, izbindu-și capul de asfalt, căciula i se rostogolește cât colo.

— Dumnezeule! gata, te-ai dus, dă-o încolo de treabă! Încerc să te ajut și tu îmi cazi în drum...

Căciula se oprește lângă o bornă, ca un animal speriat. Gândește, fă naibii ceva, nu-i nimeni în jur, singur nu-l pot duce de aici, se înnoptează, strig ceva fără noimă și, fără să-mi răspundă, mi-o ia înainte, parcă înțelege că trebuie să mă ajute, se sprijină în mâini, se ridică singur în genunchi, îi răsar stropi de sânge pe frunte, devine brusc lucid, parcă șocul loviturii i-a declanșat un mecanism blocat, se căznește să-și țină echilibrul, îi iau mâna stângă și mi-o pun pe după umeri, ca să fiu sigur că nu îmi mai scapă.

— Hai acasă!

Trecem de curba pe care mi-a arătat-o, mergem mai ușor, puloverul îi e îmbibat cu apă și noroi, îi simt în palmă țesătura de lână udă, un miros de urină se amestecă acum cu izul de țuică, mergem, casa e mai departe decât credeam, ajungem, în sfârșit, casa lui, pe partea stângă a șoselei, traversăm, casa lui, mică, de lemn, cu două cămăruțe și pridvor, întunecată.

— Gata, am ajuns acasă! Te descurci acum?

Îl duc până la poartă. Îngână ceva. Merge tot mai sigur pe el.

— Nu-i nimeni aici, nu ai pe nimeni să te ajute?

Nu-mi răspunde, îi deschid poarta, intră în curte, mă opresc în fața porții și îl urmăresc, merge încet, dar sigur pe el, nu se uită în urmă, mi se pare că văd o fluturare a mâinii drepte, ca un semn de la revedere, urcă cele două trepte până pe sală, împinge ușa, nu e încuiat, nu e nimeni prin preajmă să-l primească, trece pragul și, cumva, casa toată se luminează fără să se fi aprins vreun bec, o lumină de nicăieri desenează o masă, două scaune, patul și o sobiță de fontă într-un colț, îl urmăresc din drum, se așază, stă pe pat cu mâinile pe genunchi, îl văd atât de clar în camera lui cu pereți albi de var, e bine, acum ninge tăcut, mă mai uit o dată la căsuța de lemn luminată, cu omul ei stând pe pat, e liniște, plec.