Cu ochii împăienjeniți de somn, ieșim din aeroportul din Tbilisi unde am sosit în toiul nopții, pentru a putea merge la prietenul nostru, unde urma să stăm pentru câteva zile. Imaginea orașului la revărsatul zorilor, văzut de pe terasă, părea un tablou agățat de cer, presărat cu stele și lumini.

Nu era prima dată când ajungeam în capitala gruzină. Tihnă, imaginea Caucazului proiectat pe cer, biserici ce par de la începuturile lumii, prieteni și un vin excelent, scos din fundul pământului, printre cuvinte și cântece care curg în râuri ca o lavă. Cam așa aș rezuma întâlnirea cu Georgia. Iar sunetul limbii, una dintre cele mai vechi ale lumii, ne poartă mereu către un alt timp.

Sursă inepuizabilă de inspirație, Munții Caucaz au fost considerați un reper al întregii lumi, parcă nu-ți vine să-i cauți pe hartă, ci în tine, iar când îi întâlnești aievea, e ca o regăsire mult așteptată.

Așadar, după un mic dejun copios, în care ni s-au oferit numai produse naturale din satul natal al gazdei, Gomareti, am decis să mergem să îl vizităm și noi, având în plan și un alt loc interesant, Dmanisi. Zis și făcut. Am pornit în zori, iar pe drumul ce străbătea Tbilisi-ul ni se descoperea o arhitectură deosebită, o combinație inedită de influențe europene și asiatice, și o mai îndepărtată componentă țaristă, case cu balcoane de lemn, specific balcanice, clădiri cu elemente persane, apartamente Art Nouveau, blocuri din perioada sovietică, precum și urmele unui îndepărat Drum al Mătăsii. Toate acestea îi confereau un aer exotic, care se păstrează, deși structurile moderne sunt din ce în ce mai numeroase.

Întemeietorul orașului este Vahtang Gorgasali, a cărui statuie poate fi văzută în centru, pe locul castelului Metehi. Citisem cândva, într-o carte a lui Vahtang Celidze, o legendă conform căreia regele se afla la vânătoare și a observat că unul dintre fazanii răniți s-a vindecat miraculos după ce a căzut într-un izvor de ape termale. De la cuvântul tbili (cald) provine numele orașului, Tbilisi.

Timpul călătorului trece mereu altfel, mult mai repede, deci iată-ne ajunse pe drumurile de țară din Gomareti, prin praf, găini ce zburătăceau pe ulițe și zâmbetele binevoitoare ale localnicilor. Ne-am nimerit chiar la sărbătoarea Sfântului Gheorghe, motiv pentru care am găsit oportun să urcăm până într-un vârf de deal, în care se afla o mică bisericuță foarte veche închinată acestuia, în care oamenii intrau, aprindeau câte o lumânare și își înălțau rugile către cer. Se spune că tot ce iți dorești în această zi se împlinește. Sfântul este cinstit cu mare râvnă, fiind considerat ocrotitorul Georgiei. Ca la orice mare sărbătoare, ospățul era în toi, prin urmare am poposit și la masa câmpenească, alături de săteni. Nu se cădea să nu le onorăm generozitatea. Timpul încremenise între albastrul cerului și verdele ierbii.

Am continuat drumul către Dmanisi, unde aveam să aflăm că au fost găsite cele mai vechi rămășițe fosile ale unor oameni în afara Africii, ce datează de acum 1,8 milioane de ani, denumiți Mzia și Zvezva. Descoperitorul lor se numește David Lordkipanidze. Am fost întâmpinate cu căldură de directorul muzeului, care a fost el însuși ghidul nostru. La finalul vizitei am fost introduse în biroul conducerii, unde ne-a fost înmânat un catalog cu dedicație pentru Institutul de Arheologie din România. Copleșite de această ospitalitate, am continuat vizita sitului arheologic din apropiere, care ni s-a părut de o frumusețe uluitoare.

Spre seară, după atâtea descoperiri și surprize frumoase, am mers către casă. Familia la care stăteam transformase un loc străin în acasă. Am stat cu toții la masă, fiind și ziua de naștere a prietenei noastre, pe care ne doream să o sărbătorim cum se cuvine. Există în tradiția georgiană un tip de masă festivă, care se numește supra, iar specificul ei este toastul, condus de un tamada. Fiind la masă cu prietenii georgieni, chiar de acest format ne-am apropiat. Noi nu am avut un tamada clar instaurat, dar toast-urile au fost nenumărate, primele fiind dedicate Georgiei, apoi prieteniei, apoi sărbătoritei și oaspeților. Urma o scurtă pauză și apoi o luam de la capăt. Am mâncat mult și de multe ori. Preparatele specifice, cu influențe mediteraneene, turcești și persane, pe bază de brânză sulguni, sunt delicioase. Ne-am delectat cu haciapuri, khinkali sau badrijani nigzvit (vinete copate servite cu pastă de alune), alături de pâinea tradițională coaptă în niște cuptoare speciale, puri, toate asezonate cu adjika (un amestec de condimente) și cu nelipsitul coriandru. Toate acestea fuseseră preparate cu grijă de gazda noastră. Am încheiat masa cu același vin deosebit. Tocmai citisem în cartea care ne însoțea în călătorie, Orientalistul lui Tom Reiss, că georgienii sunt îndrăgiți pentru caracterul lor nobil, pentru jovialitate și pentru capacitatea lor de a băga pe oricine sub masă când vine vorba de băutură. De asemenea, sunt vestiți și pentru frumusețea femeilor și caracterul lor puternic. S-au spus multe povești în seara aceea, ca o confirmare a faptului că acolo unde există prietenie orice zid este dărâmat.

Am plecat înapoi spre Tbilisi în ziua următoare, de unde aveam să străbatem alte zone minunate ale Georgiei, planificate pentru această călătorie.

Georgia este o poveste fără sfârșit, iar până la următoarea întâlnire, păstrez ca pe o promisiune a revederii, imaginea lunii peste culmile Muntelui Mtațminda, din centrul orașului Tbilisi.