Într-un timp mă întâlneam destul de des cu Liviu G. Stan, mai ales prin Cișmigiu, la poarta dinspre Schitu Măgureanu. Ce-ai mai făcut, Zenob, mă saluta el, ca și cum aș fi fost actor de telenovelă. Mă chioram rău să-i răspund, ridicându-mă pe vârfuri, pentru că fiind destul de înalt, niciodată nu reușesc să-i văd luminițele din colțul gurii, mai exact, pare că zâmbește, dar să nu cumva să vă lăsați înșelați. Odată, pe când îmi tot arunca bezele și vorbe mieroase, am văzut cum crește lângă el umbra, un fel de dublu, o versiune de ceață, ca un hidalgo bătut. Era trist, am crezut inițial, apoi mi-am dat seama că era doar spectator la o întâmplare care-l făcea să se jeneze la maxim, nu pentru c-ar fi fost vorba despre el, ci pentru pentru că avea un doctorat în condescendență, luat cum laude. În rest e OK, cum se zice, adică face plimbări dimineața, cu ciudați și cu domnișoare bătrâne, iar în urma lui curg file din cărți citite numai de el.

1. Spune-mi te rog, ce obiect miraculos ascunzi în buzunar?

În prezent? Niciun obiect. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că din copilărie n-am mai atribuit vreunui obiect o aură de amuletă. Înaintând în vârstă, m-am atașat aproape numai de spații exterioare, de spații decrepite: clădiri părăsite, terenuri virane, halte năruite, curți de fabrici invadate de mlaștini, locuri unde natura conservă muzeal urmele lipsite de "glorie socială" ale activității umane. Tare mi-ar plăcea să fiu custodele unui muzeu al lucrurilor inutile, pentru că inutilitatea, într-un fel, vorbește despre sensibilitatea poetică a umanității, pe când utilitatea este însărcinată, într-un fel, cu disciplinarea fricii de moarte.

Când eram mic, obișnuiam să-mi petrec mult timp în șifonier. Mă făceam cocon printre hainele de blană ale maică-mii și cojoacele "Vidra", tip Stasi, ale lui taică-meu, trăgând adânc în piept mirosul de naftalină. În întunericul dinăuntru, ascultam cum evolua viața apartamentului fără mine: vocile părinților, pe soră-mea fredonând în fața televizorului șlagărele Ace of Base, aburii oalei sub presiune ("kukta", cum se spune la Brăila), scârțâitul mașinii de tocat. Filtrate prin pereții șifonierului, fără proveniența lor imagistică, sunetele aveau o identitate incertă, fragilă, stranie, ca aparținând unei alte specii, căreia îi atribuiam valențe extraterestre, închipuindu-mi că eram un savant captiv pe-o planetă străină și primejdioasă.

Într-o zi, am confiscat două amulete din șifonier: un portofel răpciugos (produs patern) și o cămașă kaki, cu sigla Republicii Socialiste România cusută pe-o mânecă (produs matern). Portofelul abandonat al lui taică-meu, cândva negru, cu fermoar roșu, era burdușit de artefacte care mă fascinau: bilețele cu scrisul decolorat, ace de cusut, lițe, o unghieră chinezească încondeiată cu trandafiri, firimituri, bilete de tramvai din anii 80, o batistă încă apretată, o garnitură de obertail, piuneze, câteva piulițe și alte mărunțișuri pe care nu mi le mai amintesc. Efectiv, aveam în ochi un tezaur de indicii. Analizând fiecare obiect cu răbdarea unui criminalist, încercam să completez puzzle-ul. Țin minte că-mi organizasem ancheta într-un caiet dictando. Pentru fiecare obiect în parte scorneam câte o poveste din trecutul tatei. În privința cămășii – amintire a mamei din stagiul militar ceaușist -, o foloseam la "hoții și vardiștii", însoțit de-un tovarăș din cartier care ieșea la joacă cu masca de gaze a lui ta-su pe față, tot o rămășiță din anii de armată. Noi doi eram cei mai... convingători, ca să nu spun zeloși, "vardiști".

2. Niște cunoștințe comune mi-au spus că te-au văzut ieri, plimbându-te prin Cișmigiu alături de un tip foarte bizar. Cu cine erai?

Cred că am fost zărit alături de Domnul Palomar, al lui Italo Calvino, unul dintre personajele mele preferate din literatura universală.

În Palomar, Calvino devine un monstru sacru al reveriei. Este, de la prima și până la ultima pagină, o desfătare de senzorialitate îmblânzită filosofic. Împrumutând numele celebrului observator astronomic american de pe Muntele Palomar, și nu doar atât, ci și misiunea-i contemplativă, personajul lui Calvino devine, de fapt, o lupă uriașă ce inspectează spectacolul fenomenelor lumii. De la formarea valurilor, pe întinderea oceanică, și până la Marele Nor al lui Magellan. În cele 27 de capitole scurte, Domnul Palomar zburdă în plimbările sale, ca o albină, printre euforii vizuale, proiecții antropologice și delicioase speculații mai mult sau mai puțin absurde despre timp, cosmos și infinit.

Mai obișnuiesc adesea să pierd vremea cu Domnul Palomar, însoțiți uneori de Bouvard și Pécuchet, în turbăria din curtea fostei fabrici de bere "Bragadiru", unde, umblând printre halele pustii, studiem expansiunea lichenilor, geografiile lor poroase de pe ziduri, care nu sunt altceva decât niște terra incognita ce așteaptă să fie prelucrate ficțional. Dar asta a făcut-o deja, în superbele lui SF-uri microbiologice, Serge Brussolo.

3. Am citit undeva că ai tot felul de întâlniri cu cititorii, unele foarte amuzante. Povestește-mi un dialog printre cărți, poate o lansare de carte.

Uite, chiar nu-mi amintesc de vreo lansare amuzantă. Nici de vreo pățanie cu vreun cititor. Poate că statistica e de vină: n-am atâția cititori încât să crească probabilitățile vreunei întâmplări memorabile. Chiar și la târgurile de carte, unde se petrec de obicei tot soiul de accidente, am trecut pe sub radarul peripețiilor.

În schimb, am o groază de povești, cum să le numesc(?), extra-editoriale(?), extra-mondene(?). De pildă, acum câțiva ani, m-am oprit la rafturile de anticariat înșirate lângă Facultatea de Litere. Astăzi nu mai există acei vânzători ambulanți acolo. Îmi plimbam ochii peste cotoarele volumelor de poezie. La un moment dat, am extras o antologie belgiană. Și cum răsfoiam cartea, vânzătorul mi-a vârât sub nas un volum subțire de poeme, scos la o editură cu nume de lupanar pașoptist: Amurg Sentimental. "Poate vă interesează și poezia adevărată. Românească!", mi-a spus vânzătorul cu un zâmbet șiret, abia reușind să-mi detecteze prezența prin dioptriile de hublou ale ochelarilor. Fesul lui roz de matelot, amplasat cu o neglijență studiată pe creștet, și nasul acvilin, cu pămătufuri de păr ieșindu-i din nări, mă duceau cu gândul, firește, la țeasta lui Jacques-Yves Cousteau. Am deschis volumul și-am aruncat un ochi peste poezii, ca peste puțin să-l închid, concluzionând: "Sărmanul autor. Maculatură e puțin spus." Moment în care de sub lentilele cu rame groase au început să picure lacrimi. Mi-a smuls volumul din mână și l-a întors ca să văd poza de pe coperta a IV-a. El era autorul... Mi s-a căscat un gol de jenă în stomac. Am tăcut mâlc și-am plecat cu privirea în pământ și cu simțurile încordate. Pregătit să încasez o piatră în ceafă.

Știu, nu e chiar amuzantă întâmplarea. Dar e genul acela de situație stupidă care în romanele lui Bulgakov degenerează într-o spectaculoasă răzbunare, iar în prozele lui Bohumil Hrabal într-o spectaculoasă prietenie.