În 1964, în jungla columbiană lua naștere gherila marxistă FARC, una dintre cele mai puternice din America Latină. Astfel, avea să înceapă un maraton al morții, întinzându-se pe durata a 52 de ani. Conflictul dintre guvernul Columbiei și rebelii FARC a lăsat în urmă nu mai puțin de 9 milioane de victime – morți, dispăruți și strămutați. Terorismul, crima organizată și împărțirea sectară a puterii politice și-au dat mâna, instaurând un coșmar național cu nimic mai prejos de teroarea talibanilor. Mii de copii au fost răpiți și transformați în mașini de ucis, lupta revoluționară s-a corcit cu afacerile narcotraficanților, adăugând și mai multă violență la index, iar peisajele forestiere au devenit în folclorul postmodern columbian echivalentul bolgiilor dantești.

Regizorul Nicolas Rincon Gille ia toate acestea și le transformă într-o parabolă cu inflexiuni veterotestamentare: Valley of Souls (2019). Utilizând aditivi slow cinema și acid western, ne oferă un film năprasnic ce continuă ficțional vechile sondări documentare ale regizorului în istoria multilateral-sângeroasă a Columbiei.

Suntem în anul 2002, gherila pare mai puternică ca niciodată.Un pescar amărât pe nume Jose pornește în căutarea celor doi fii ai săi - Rafel și Dionisio - uciși de paramilitarii FARC. Odiseea debutează printr-o rugăciune adusă Sfintei Cruci și sfârșește într-o atmosferă filocalică sub ghidajul tainic al Sfântului Anton de Padova, cunoscut drept un sfânt al lucrurilor pierdute. Înaintând pe firul râului Magdalena (unul dintre locurile magice adorate de Gabriel Garcia Marquez) – o reînscenare a Râului Babilonului din Psaltire; zis-a David: "La râul Babilonului, acolo am șezut și-am plâns..." -, înarmat cu o macetă, Jose se afundă într-un "principat" satanic.

Scenariul este zgârcit în detalii în privința lui Jose. Trecutul lui ne apare învăluit într-o nebuloasă, având ca unic indiciu tricoul pe care acesta îl poartă în expediția biblică. "Jose M.", scrie pe spatele său, însoțit de numărul jucătorului: 5. Echipa de fotbal? Una fictivă: El Tigre Ferreteria. O echipă sătească? Nu știm. A jucat fotbal în tinerețe Jose? Nu știm. Dar unul dintre fii, pe care îl găsește înecat, poartă un tricou cu aceeași echipă. De la acest detaliu încolo, tricoul primește o forță liturgică, devine un veșmânt, iar echipa de fotbal nu mai este o simplă echipă de fotbal, ci numele sacru al unei "Case" – precum "Casa lui David".

La un moment dat, scurgându-se cu barca pe luciul tulbure, de sub apă iese un paramilitar. Ca un duh. A dezertat. Și-l cheamă tot Jose. Cu care Jose își va împărți hrana într-o noapte a milostivirii, pentru ca a doua zi să descopere că tizul, fiind nimic altceva decât o ispită, i-a furat canoea.

Acum, două scene înfiorătoare, fiecare printr-o retorică diferită.

PRIMA: Jose stă întins în canoe. Montată în barcă, camera execută un traveling în beznă, filmând ceea ce se petrece pe mal. Într-o aluzie de pictură bisericească, paramilitarii dansează rumba cu niște femei - ei dau solemn din șolduri, mișcându-se ca și când ar avea copite, în timp ce ele stau smirnă, înghețate de frică sau pur și simplu drogate.

A DOUA: Jose este capturat și dus în fața căpeteniei FARC, un mardeiaș pasionat de ciclism și de aripioare de pui. După fiecare îmbucătură uleioasă, mahărul se șterge la gură cu un șal. Pe șal este imprimat steagul Columbiei. Căpetenia urmărește la televizor ultimii kilometri dintr-un turneu de ciclism. Sportivul columbian conduce plutonul. Jose reușește să i se strecoare un pic pe sub piele, vorbindu-i despre un ciclist legendar, care îi amintește căpeteniei de tatăl său. Asta îi aduce drept recompensă lui Jose o bere. Și un borș de pește. Și încă un borș de pește. Și încă unul. Și încă unul. Și încă unul. Tortura devine barocă. Scena este monstruoasă, nu prin visceralitate, ci prin claritatea de diamant a prezenței demonice.

Pe scurt, întregul film stă parcă sub îndemnul hristic primit de Sfântul Siluan Athonitul: "Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui".

Experiența de documentarist a lui Nicolas Rincon Gille se resimte mai ales în felul în care își tratează personajul principal. Regizorul nu caută să-l impună peisajului natural ca mecanism narativ, ci lasă mediul să-l posede, să-l accepte, să-i pună la dispoziție "condițiile ancestrale" necesare periplului său. Jose este interpretat de Arley Carvallido, un nene simplu, fără cursuri de actorie la activ, dar posesorul unui trup și-al unei mimici în care pulsează, prin seva trăsăturilor aspre, de pustnic, încărcătura geologică a naturii. Fericită alegere. Și un rol neașteptat de bun.

În ceea ce privește ținuta vizuală, Jessica Kiang subliniază sugestiv în cronica sa din Variety: "Camera miraculos de neintruzivă a lui Juan Sarmiento G. pare să-și șteargă efectiv prezența din scene", creând astfel cu privitorul o intimitate de martor ocular. Detaliu care se simte chiar și pe ecranul de laptop. Însă și mai bine punctează însuși Sarmiento G., directorul de imagine, într-un interviu:

"Universul vizual al filmului a fost șlefuit îndelung, cadru cu cadru (...) Te uiți la acest film și nu te gândești la felul în care a fost realizat (...) Vreau ca imaginile să fie invizibile, vreau ca ochiul spectatorului să fie complet absorbit în câmpul vizual."

Exact asta se întâmplă în formatul widescreen al filmului – fiecare cadru furnizează retinei senzația de "imagine invizibilă". Iar la această minunăție contribuie o cameră ALEXA Mini și lentilele Master Anamorphic fabricate de compania Arri, care imprimă puritate naturalistă imaginii, ca în Embrace of the Serpent al lui Ciro Guerra sau în Post Tenebras Lux al lui Carlos Reygadas, cu care Valley of Souls împarte ceea ce ar putea fi numit o "doctrină a nevăzutului".

Apropo de filmul lui Reygadas. Când a rulat în cinematografe în 2013, spectatorii au fost șocați de o scenă: nemaiputând suporta chinurile conștiinței, un bărbat se auto-decapitează – efectiv își smulge capul de pe umeri. Ceva din acest soi de poezie a atrocității folosește și Nicolas Rincon Gille în finalul filmului, într-un cimitir cufundat în tartarul nopții, dar este net superior în profunzime și tramă literară.

Avem, de fapt, un sfârșit magnific de roman, nu de film. Aviz prozatorilor îndrăgostiți de Juan Rulfo.