La 23 de ani, Ion N. Theodorescu a început o corespondență cu domnișoara Arétie Panaitescu, profesoară de limba română în învățământul secundar, desfășurată pe durata a nu mai puțin de trei ani, între 1903 și 1906. Perioada a coincis cu sfârșitul experimentului monahal de la Cernica și cu tentativele lui Arghezi de a-și completa studiile în străinătate. Lipsa unei calificări academice îl va bântui pe poet, însă mai ales în tinerețe. De asemenea, în acest interval de corespondență (să-i spunem, faute de mieux, amoroasă), poetul a continuat relația cu profesoara Constanța Zissu, din care a rezultat un băiat, Eli Lotar, cunoscut mai ales celor care studiază suprarealismul francez. Născut la 30 ianuarie 1905, Lotar avea să devină fotograf și cineast la Paris, apropiat al unor mari artiști, precum René Clair, Luis Buñuel, Jean Vigo sau Jean Renoir. Într-o scrisoare trimisă familiei din Geneva, Arghezi are cinismul să sublinieze că, "dacă strechia puturoasă a căsătoriei mă va izbi – ferească Dumnezeu – vreodată, nu pe domnișoara Zisu, licențiată în Ș. Naturale, am s-o iau, dar pe-o fată care să știe să facă bucate, să coasă nasturi și să știe să ție curată o casă". Feministele au dreptul la două minute de ură.

În intervalul menționat însă, după cum ne demonstrează cele 63 de scrisori care ni s-au păstrat din corespondența cu Arétie, Arghezi a fost profund îndrăgostit de această misterioasă profesoară, căreia i-a dedicat mare parte din energiile sale emoționale și stilistice. Corespondența a fost editată și comentată cu grijă de Barbu Cioculescu, într-un volum apărut, în 1982, la Ed. Eminescu. Cele mai multe dintre scrisori sunt semnate fie cu inițialele autorului, I.T, I+T sau I. Theodorescu, fie prin numele de cod pe care cripticii înamorați și-l dăduseră unul celuilalt: Novembrius sau November (Arétie era Iulius). Epistolierul ridică multe semne de întrebare: cum arătau scrisorile Arétiei, care nu ni s-au păstrat?; sunt aceste 63 de epistole complete?; în fine, de ce a încetat brusc corespondența, odată cu scrisoarea nr. 63, expediată din Geneva cu data poștei 30 iulie 1906? Această epistolă se încheie, de altfel, cu o rugăminte: "Scrie-mi, dacă scrii (subl. în text, n.m.), și trimite-mi din opere: manuscrisele se înapoiază". După care, Novembriu nu uită să adauge: "Întinde-ți mâinile și primește douăsprezece sărutări pe cuirasa lor".

Toate scrisorile merită discutate și analizate (fie și la nivelul unei poetici generale), însă ceea ce surprinde, mai ales prin comparație cu nivelul de cultură al tinerilor studioși de astăzi, este capacitatea de asimilare uriașă a lui Arghezi, dublată de o perfectă stăpânire a mai multor registre stilistice. Practic, rețelele extinse de intertextualitate vibrantă fac aproape imposibil de crezut faptul că ne aflăm în fața unor fragmente de corespondență compuse de un tânăr de 23-26 de ani, vârstă la care cei mai mulți dintre studenții contemporani nu au auzit (necum să fi citit) de jumătate dintre numele vehiculate cu neglijență căutată de monahul pe cale de a se metamorfoza în mirean.

Aș recomanda acest corpus de corespondență nu numai filologilor avizați, interesați de aspecte obscure ale vieții lui Arghezi, ci și publicului larg, care are descoperi, astfel, cât de intensă și de complexă poate fi o corespondență îndrăgostită în zorii secolului al XX-lea.